Monitorul de Neamt si Roman ziar cotidian din judetul Neamt
 Ultimele StiriStiri azi    Arhiva de stiriArhiva    CĂŁutare articol Ăźn arhivaCĂŁutare    Anunturi de Mica Publicitate NeamtAnunturi    Forum de discutiiForum    Redactia Monitorul de Neamt si RomanRedactia  
AutentificareAutentificare / Înregistrare 
MISCAREA LEGIONARA versus FRANCMASONERIA SI COMUNISMUL (3-5)
Pagina de start a forumului Monitorul de Neamt // Politica si delicatese Crează un subiect nou   Răspunde la subiect
Subiectul anterior :: Subiectul următor  
Autor Mesaj
adelin_antonescu



Data înscrierii: 24/Dec/2006
Mesaje: 5

MesajTrimis: Duminică, 24 Dec 2006 12:47    Titlul subiectului: MISCAREA LEGIONARA versus FRANCMASONERIA SI COMUNISMUL (3-5) Răspunde cu citat (quote)
Și, totodată, nici nu văd cum ar fi putut legionarii să aibe interes de-al suprima pe Nicolae Iorga. Adică pe cel care, de la tribuna Parlamentului, în ședință publică a Camerei Deputaților, îi acuza, cu argumente, pe Evrei de „tentativă de asasinat care se face împotriva noastră ca națiune dominantă, de către acei cari îmbracă formele cele mai vulpine ca să-și arate dorința de a fi bunii noștri frați”62.

62 Nicolae Iorga, În Chestia manifestațiilor studențești, Discurs rostit în ședința din 17 decembrie 1909 a Camerei Deputaților, în Nicolae Iorga, Discursuri Parlamentare, vol. I-iu, partea I-a, Editura Bucovina, I.E. Torouțiu, București, 1939, pag. 362, [D.P.v.I.p.I]

Și care, de la aceeași tribună, dizerta despre, „acea firească legătură, (Winkîntre agitația socialistă și tendința evreiască de a avea la noi mai mult decât toată averea noastră, decât tot creditul nostru, decât toată înrâurirea asupra vieții noastre politice”63.

63 Nicolae Iorga, Chestia agitațiilor evreiești, Discurs rostit în ședința din 11 februarie 1910 a Camerei Deputaților, în [D.P.v.I.p.I], pag. 392

Pot însă crede că, dacă Evreii ajunseseră stăpânii Statului sovietic, iar N.K.D.V.-ul (K.G.B.-ul) este Organ de Stat, teza potrivit căreia Traian Boieru (șeful asasinilor fizici ai marelui savant Român) era, de fapt, agent sovietic, infiltrat în Mișcare ca membru cu scopul de a o compromite, nu ține deloc de domeniul fanteziei.


Am amintit undeva că legionarismul, ca dealtfel orice este omenesc, nu are cum să fie suspus păcatului. Are, firește, virtualier cuprinsă în însăși ființa sa intrinsecă, posibilitatea de a păcătui.
Îți mărturisesc că, mă frământă și mă contrariază un text, despre „politicianii români cari, bine plătiți, pretind că nu există problemă jidănească”64 dar sub protecția cărora, comercianții Evrei i-au ruinat, în sumedenie de zone ale țării, pe cei Români65.

64 Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, pag. 95
65 ibidem

Este încredințat hârtiei de însuși Codreanu. În Pentru Legionari. La pagina 95.
Nu l-am găsit, eu unul cel puțin, comentat de absolut nimeni. Din nici o tabără sau oriunde altundeva.

Iată-l: „Acestor politiciani, a căror trădare față de neam este așa de îngrozitoare, dacă sunt vii, neamul va trebui să le scoată ochii; dacă sunt morți, va trebui să-i scoată din morminte și să le dea foc ciolanelor, în piețele publice. Pe copiii și nepoții lor, neamul va trebui să-i urmărească în averi, confiscându-le și să-i stigmatizeze cu epitetul de «copii de trădători»”66.

66 CORNELIU ZELEA CODREANU, PENTRU LEGIONARI, PAG. 95: Exemplar ediția 1936. Dăruit de Codreanu lui Aron Cotruș. Cu dedicație. Scrisă de mână și semnată. De însuși el, Căpitanul. Pe coperta interioară. Volum aflat în Biblioteca de Documentare a Mișcării Legionare (din București, str. Iacob Negruzzi nr. 1).

L-am citit și răscitit. Este singurul de acest fel pe care l-am întâlnit în întreaga operă a acelui nr. 1 legionar a cărui legitimitate de Șef al Legiunii nu a fost de absolut nimeni, vreodată, pusă la îndoială.

Ce să înțeleg din el? Se află, lucru «de la șapte poște» vizibil, în contradicție flagrantă cu însăși esența spiritului scrierilor Căpitanului – iubirea creștină. Și este formulat atât de fără echivoc, încât exclud cu totul eventualitatea că ar putea fi o metaforă, al cărei mesaj adevărat e altul decât cel ce se degajă din citirea literală.

Îi definește personalitatea lui Codreanu? Sau nu?
Căci, dacă da, tot restul operei cade.
Cu absolut toate consecințele ce-ar decurge de-aici.

Așadar miza-i enormă.
Firește, eficiența demersului de dobândire a unei cât mai corecte înțelegeri și a unei cât mai pertinente interpretări a gândurilor și/sau acțiunilor cuiva este condiționată de măsura în care le percepi fidel corelarea cu circumstanțele în care ele s-au ivit.

E prea elementar că, în situații dramatice, de extraordinar pericol și durere pentru el, orice om poate ceda nervos, măcar pentru o clipă, și ca efect, gândi sau face, ceva complet opus adevăratului fond al personalității sale.
Prin urmare, acel gând sau faptă nu-l definește.

Dar, la fel de elementar este că, de asemenea, în situații limită, semenul care le traversează, într-un moment de slăbire a autocenzurii se poate demasca prin reacția sa.
În acest caz fapta sau gândul dezvăluindu-l exact așa cum este de fapt.

E de prisos să detaliez groaznicele presiuni care-l apăsau pe Codreanu în 1936. Cine este așadar el? Cel al pasajului? Ori cel al operei?

Nu mă grăbesc să dau verdict. Pentru că sunt convins că doar el singur și l-ar fi putut da. Prin propria-i făptuire. Dacă ar mai fi fost lăsat să rămână pe lume. Și, mai cu seamă, dacă prelua cârma României.
Întreaga istorie stă mărturie: în materie de revelare a personalității, singurul test fără de greș este ce faci când deții puterea și te simți sigur pe ea.

Însă, aceeași întreagă istorie, mai dă mărturie întru ceva. De permanentă și deloc neglijabilă importanță: imponderabilul. Coeficientul ei de imprevizibilitate. De posibilitate ca firul desfășurării efective a evenimentelor viitoare să infirme chiar cele mai documentat construite scenarii. Și asta ca efect al ivirii decisive a cine-știe cărui element-surpriză.

În speță, calculez inclusiv cu ipoteza că legionarii preiau, la un moment dat, cârma României67. Că îi înrâurește legionarismul autentic și, prin urmare, gândul și fapta li-s în continuitate organică față de matricea spirituală Codreanu.
Transpun ei în practică teribilul citat?

67 Și nu neapărat în chip de regim absolutist. Ci ca formațiune care, fără a leza câtuși de puțin democrația, precumpănește politic net în stat, în calitate de singură câștigătoare detașată a cursei electorale.
Totodată, însuși contextul european le este favorabil pe deplin.

Dezlegarea-ntrebării necesită, fără doar și poate, reformularea ei astfel: Aflat, de asemenea prin ipoteză, într-o situație similară cu a lor, CODREANU l-ar fi transpus?
Trebuie dară, prin coroborarea reperelor de care dispun, să-mi dau silința deslușirii. A formulării unei opinii. Cu care simt că îți sunt dator.

Consider, precum îți mărturiseam un pic mai devreme, că citatul nu are, absolut deloc, caracter metaforic.
Aceasta spre deosebire de un alt paragraf, de aproximativ aceeași factură ca material de vorbe în ce privește partea punitivă: „Geme inima în noi de durere. Ne întrebăm, noi copii, sfâșiați sufletește, cum de s-au găsit Români care să se poarte cu atâta vrăjmășie față de neamul lor? cum de s-au găsit așa de mulți trădători? Cum de n-au fost puși la zid cu toții sau arși de vii în clipa trădării lor?”68

68 Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, pag. 95

Aici, «puși la zid» poate însemna demascați și destituiți din funcțiile cheie pe care le dețin; «arși de vii» poate însemna trăzniți fizic ca pedeapsă aplicată lor direct de către Dumnezeu (mai cu seamă că pentru această interpretare pledează circumstanțierea «în clipa trădării lor», adică «instantaneu», viteză ce depășește în mod absolut, pentru speță, posibilitățile nu numai ale națiunii noastre, dar chiar și pe cele omenești).
De asemenea, privesc textul în cauză fără a-l deconecta nici de celelalte scrieri ale Căpitanului, nu numai de Pentru legionari.

Concret, nu fac abstracție de Cărticica șefului de cuib – Punctul 84:
„PUNCTUL 84. Primul punct de program legionar.
Dacă vă va întreba cineva să-i spuneți că este: JURĂMÂNTUL PENTRU PEDEPSIRE.
A doua zi după victoria legionară se va constitui TRIBUNALUL EXCEPȚIONAL, care va chema în fața lui și va judeca pentru trădare de Patrie:
a) Pe toți jefuitorii banului public;
b) Pe toți cei ce au primit mită înlesnind afaceri;
c) Pe toți cei ce călcând legile fundamentale ale țării, au persecutat, au închis, au lovit în legionari sau în familiile lor. Orice funcțiune ar deține, de la jandarm până la ministru, nimeni nu va scăpa acestei judecăți.
Prea și-au imaginat acești domni că Țara Românească este moșia lor, că legile s-au făcut pentru ca să le calce ei în picioare și că noi suntem argații de pe această moșie, pe care să ne bată la spate cu biciul.
Națiunea română, conștientă de drepturile ei va începe viața cea nouă prin OPERA DE PEDEPSIRE LEGALĂ.
Acest ceas îl așteptăm și îl răbdăm.
Fără acest CEAS AL PEDEPSIRII, nu este posibilă nici o refacere în această țară.
Șefii de cuiburi vor face rapoarte amănunțite și foarte exacte asupra tuturor nelegiuirilor comise, înaintându-le Șefului Legiunii” 69.

69 Corneliu Zelea Codreanu, Cărticica șefului de cuib. Manual al Gărzii de Fier, în [O.L.4], pag. 35

Opinez că, aici nu mai e vorba de o pedepsire simultană cu comiterea crimelor, și nici aplicată direct de către Divinitate, ci de cu totul altceva...

Da, îmi vei răspunde tu: de cu totul altceva. Și vei continua:
Ar fi făcut legionarii justiție pământescă în cadru legal – fie chiar servindu-se de o legislație pe care, deținând puterea, și-ar fi putut-o lesne modela potrivit vrerii lor.
Însă de unde și până unde, textul prezentat, sugerează măcar că posibila modelare, dacă se producea, ar fi inclus legiferarea pedepsei cu infirmitatea pe viață (scoaterea ochilor)? Ori pe cea cu profanarea în public a rămășițelor pământești (arderea în piețele publice a osemintelor deshumate)?
Mai ales dată fiind însemnarea intimă făcută de însuși Codreanu, în închisoarea Jilava, la nici șase luni înainte de a fi asasinat: „Când am terminat Evangheliile, am înțeles că stau aici, în închisoare, din voia lui Dumnezeu; că, deși n-am nici o vină sub latura juridică, El mă pedepsește pentru păcatele mele și-mi pune la încercare credința(Wink. M-am liniștit. A căzut liniștea asupra zbuciumului meu din suflet(Wink”70.

70 Corneliu Zelea Codreanu, Însemnarea intimă din data de marți 14 iunie 1938, în Corneliu Zelea Codreanu, Însemnări de la Jilava, Ediție îngrijită de Radu Dan Vlad, Editura Majadahonda, București, 1995, pag. 48

„Însemnările de la Jilava constituie un zguduitor document uman. Ele reproduc mărturia unui om ce știe că mult nu mai are de așteptat de la oameni, că viața și lupta lui, din ceasul în care însuși Regele s-a pus în fruntea tagmei răufăcătorilor, aparțin vrerii Dumnezeiești”71.

71 Horia Sima, Cuvânt înainte la volumul Corneliu Zelea Codreanu, Însemnări de la Jilava, Ed. cit., pag. 5. Cuvântul înainte a fost redactat pe 10 iunie 1951.

Iar mărturisirea citată își are, embrionar, obârșia cu nu mai puțin de doi ani mai devreme.
Astfel, Pentru legionari este deschis cu următoarele cuvinte: „În acest volum este scrisă povestea tinereții mele, de la 19 la 34 ani, cu simțirile, credința, gândurile, faptele și greșelile ei”72.

72 Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, MOTTO-ul, pag. 3

Prin urmare, atenție: și greșelile.

Consider atât precizarea în sine, cât și locul din lucrare în care autorul său o plasează ca fiind demne de toată luarea aminte.
Fiindcă într-o lucrare autobiografică, să fii întâmpinat încă din motto cu o astfel de lămurire...
Mie personal îmi spune mult despre gradul de sinceritate al scriitorului. Și îndrăznesc să cred că și ție...

Apoi, chiar poziționarea în cadrul economiei întregii lucrări a teribilului citat de la pagina 95, îmi apare ca încărcată de semnificație.
Lucrarea-i alcătuită pe principiul prezentării cronologice a evenimentelor.
Capitolul Problema pământului românesc, din care face parte citatul, îl premerge pe cel consacrat comentării arhimediatizatului complot studențesc din octombrie 1923.
Prin urmare citatul exprimă gândul unui tânăr abia trecut de 20 de ani (Codreanu fiind născut în 1899). A unui tânăr student de etnie română73 care, evaluând situația, perspectivele și implicațiile compoziției etnice a mediului universitar în care intrase de [cenzurat]ând, se îngrozea cu privire la soarta Neamului (considerațiile din Problema pământului românesc formează, practic un segment al secțiunii cu tema numerus clausus).
A unui tânăr în concepția căruia: „Trădarea ne-a măcinat puterile neamului” 74 și „nu vom putea face nici un pas înainte fără pedepsirea trădătorului” 75.

73 Chiar dacă sonoritatea numelui ancestral de familie al tatălui său este poloneză – Zelinski:
„În timpul ocupației austriace și anume în epoca posterioară anului 1786, când Bucovina a trecut sub administrație poloneză, devenind, după expresiunea d-lui prof. Iorga, în «Histoire des roumains de Bucovine» pag. 61: «un simplu district al Galiției», numele de Zelea a fost transformat de autorități, în școală sau în armată, în acela cu rezonanță poloneză de Zelinski.
Operația aceasta de polonizare a numelor moldovenești era, de altfel, generală în acea epocă în Bucovina . Sistemul făcea parte dintr-un ansamblu mult mai vast de «persecuțiuni sistematice împotriva oricărui lucru care amintea în administrații, în școală și chiar în viața socială, epoca Domnilor Moldoveni» (N. Iorga, op.cit., pag. 62)., Cuvântul apărării – pledoaria avocatului Lizeta GHEORGHIU – în procesul lui Corneliu Zelea Codreanu din mai 1938, în culegerea de texte Din luptele Tineretului Român, (1919-1938), Editura Fundației Buna Vestire, 1993, pag. 362

Minifișă sintetică:

„Familia Codreanu sunt români autentici din comuna Igești, jud[ețul] Storojineț, provincia istorică Bucovina, care de fapt este nordul Moldovei.
Numele ancestral nu era de Codreanu, ci(Wink de Zelea.
În vechea limbă românească, cuvântul «Zelea» înseamnă «cel perfect». Din familia verbului «a zeli - zelire».
La 50 de ani de la anexarea Bucovinei(Wink autoritățile au făcut un recensământ al populației și din oficiu, (Winkîn scopul de deznaționalizare a românilor, (;)Emin a devenit Eminescu, Porumbescu a devenit Golumbovici și Zelea a devenit Zelinski. În 1899 tânărul de 21 de ani Ion Zelinski a emigrat din Bucovina - Buchenland și a venit în Moldova, unde în anul 1900 și-a schimbat numele din Zelinski în Codreanu și a devenit profesor de limba germană la Liceul din Huși. Când a intrat în politică alături de prof. A.C. Cuza, prof. Ion Codreanu și-a reluat numele ancestral de Zelea și astfel toți descendenții săi se numesc Zelea-Codreanu”., Șerban Milcoveanu, Teroarea de Stat până la 22 decembrie 1989, volum editat fără scop lucrativ de Asociația foștilor președinți ai Studențimii persoană juridică și Liga pentru apărarea Adevărului Istoric persoană juridică, București, 2004, pag. 199

74 Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, pag. 190
75 ibidem

Și-atunci:

Între

„(Winksă ne procurăm revolvere și să tragem în ei”76 [„în toți acei pe care îi vom găsi mai vinovați de trădarea intereselor românești”77], „dând un exemplu groaznic care să rămână de-a-lungul istoriei noastre românești”78; cu completarea că „ce se va alege după aceasta de noi, vom muri sau vom rămâne toată viața în închisoare, nu mai interesează”79

76 ibidem, pag. 168
77 ibidem
78 ibidem
79 ibidem

și

„(;)aici, în închisoare, (;)deși n-am nici o vină sub latura juridică, El mă pedepsește pentru păcatele mele și-mi pune la încercare credința(Wink”80; întregit cu „A înviat Hristos, sădind nădejdea învierii din morți; (;)viața noastră nu se termină aici, la acești așa de trecători 60-70 ani; că se prelungește dincolo”81; „(;)Vom învia din morți în numele lui Hristos, adică în afară de credința în Hristos nimeni nu va învia și nu va fi mântuit”82

80 idem, Însemnări de la Jilava, pag. 48
81 ibidem. pag. 43
82 ibidem. pag. 43, 44

ce sublim urcuș spiritual și-a pus amprenta pe personalitatea lui Codreanu? Pe fondul ei.
La capătul urcușului, ce-a mai păstrat fondul acesta, afară decât, condensat spus, [cenzurat]ățenia sufletească?
Ce-a dobândit acest fond, în esență, altceva decât maturitatea duhovnicească? Și care-i rezultanta lor firească?
Mai cu seamă dacă semenul care le cumulează și le poate exterioriza în voie?...

Așa e cu putință Fenomenul Legionar. Întru „adevărata dimensiune a împlinirii de destin: dimensiunea verticală a credinței și omeniei, a onoarei și luptei jertfelnice, a marilor virtuți cristice”83.

83 Vasile Posteucă, Destinul imperial al românilor. Dumnezeu, Neamul, Omul, Editura Criterion Publishing, Norcross, GA, f.a., pag. 62

Așa se face că „revoluția legionară evită răbufnirile violente, manifestările în tot momentul prin greve, atentate84, revendicări... Perseverența ei nu se concentrează în asemenea reacții pur exterioare de natură epidermică. Revoluția legionară lucrează în substratul imponderabil al sufletului, acolo unde reacțiile sunt în mare parte de natură afectivă, dar amestecate cu efort reflexiv”85.

84 „Chiar dacă – observă Faust Brădescu – în lume s-a împământenit criteriul extrem că o revoluție nu se afirmă decât prin vărsare de sânge și prin răsturnare violentă a stării de fapt, Mișcarea Legionară [,drept regulă,] nu acceptă acest punct de vedere ca mijloc al revoluției legionare.
Îl acceptă, totuși, într-un singur caz, acela extrem al unei guvernări abuzive, transformată în tiranie, cum a fost cazul regelui Carol al II-lea care, în ultima fază a domniei lui, devenise un tiran sângeros, a cărui asuprire devenea, văzând cu ochii, mormântul neamului românesc”., Faust Brădescu, Viziunea integrală a Revoluției Legionare, Prefață de Dr. Gheorghe Buzatu, ediție îngrijită de Radu-Dan Vlad, Traducere din limba franceză de Mădălina Martin, Editura Majadahonda, București, 1997, pag. 54

De ce?

Fiindcă – precum relevă Dumitru Stăniloae – „pe lume sunt trei mari realități: insul, neamul și umanitatea. Dar una fără alta nu pot exista. Insul există prin neam și umanitatea se manifestă tot prin neam. Insul, afirmându-se pe sine, trebuie să afirme în același timp umanitatea din sine, iar aceasta e totdeauna determinată etnic.
Neamul este matca ontologică în care își găsește așezământ și rânduială concretă existența umanității. Și prin matca aceasta și în ea existăm noi ca inși determinați.
Ea are o adâncime, o originalitate, proprie realităților permanente. Rădăcinile insului sunt în sufletul neamului, iar rădăcinile neamului sunt în ordinea metafizică a existenței.
Deci, una din marile griji ale acestor timpuri, care cearcă trăinicia tuturor realităților ce există, pentru a risipi ce-i fără vlagă lăuntrică și a confirma ceea ce ține tenace în existență, să ne fie aceea de-a ne menține ca neam în identitatea proprie”., Dumitru Stăniloae, Să rămânem identici cu noi înșine, în Telegraful român, XCIII, nr. 1, 1945. Textul se regăsește în volumul Dumitru Stăniloae, Națiune și Creștinism, Editura Elion, București, 2003, pag. 181, 182

Detaliez:
„Neamul românesc este o sinteză biologic-spirituală a mai multor părți care au intrat în compoziția lui. Cele principale sunt: elementul dac, elementul latin și creștinismul ortodox”., Dumitru Stăniloae, Idealul național permanent, în Telegraful român, LXXXVIII, nr. 4, 1940. Textul se regăsește în Dumitru Stăniloae, vol.cit., pag. 103
Acest neam, alcătuit, firește, din oameni, „este o sinteză nouă, o individualitate proprie, cu un principiu de viață deosebit de toate părțile componente. Legea cea mai înaltă de viață a neamului nostru, legea care îl exprimă ca ceea ce este el în chip propriu, este aceea pe care o trăiește ca întreg, nu care e proprie vreuneia din părțile lui”...(ibidem). Astfel, „caracteristicile elementelor componente sunt străbătute de un timbru nou, unitar, de timbrul individualității noi, care este românitatea”. (ibidem) Așadar, „putem spune că legea cea mai înaltă de viață a poporului nostru este românitatea”., ibidem

„Omul e destinat să se dezvolte ca om , prin comuniunea cu ordinea eternă, până la asemănarea(Wink deplină cu această ordine...înaintea lui stă un progres spiritual ale cărui limite nici nu ni le putem închipui”., ibidem, pag. 105

Privitor la această ordine, putem observa două lucruri, și anume:

a) că „a apărut ca sistem de valori de sine stătătoare numai rațiunii filosofice din timpurile anterioare. Creștinismului, ca și oricărei alte religii, ele i-au apărut ca atribute și manifestări ale unei persoane absolute.
Astăzi se apropie de acest punct de vedere și filosofia.;

b) cu cât ne ridicăm pe scara entităților create, cu cât ne apropiem de treapta pe care stă persoana omenească – de singură entitate înzestrată cu putința comunicării cu ordinea eternă –, înțelegându-se prin aceasta că și acea ordine trebuie să aibe un caracter personal, vedem validându-se tot mai mult principiul individualității, al deosebirii dintre diferiții indivizi. Atomii unui element, moleculele unei [uneia și aceleiași] materii sunt strict identice (prezintă identitate deplină între ele n.n.); indivizii unei specii vegetale nu mai prezintă aceiași uniformitate, legea de viață a speciei e atotputernică. Cam același lucru se petrece și în lumea animală. În clasa persoanelor omenești însă, individul nu mai e dominat în exclusivitate de instinctele speciei, ci urmează un drum în bună parte ales de sine în chip liber. Drumul acesta e o rezultantă a individualității sale libere, dar de o anumită originalitate, și a ordinii eterne; este rezultanta felului său propriu de relație și de colaborare cu acea ordine.

Relația cu ordinea eternă constă în a descifra pretențiile ei – aceasta e cunoașterea – și a răspunde acestor pretenții, prin realizările de ordin social, moral, politic, artistic, etc. Prin relația aceasta se încorporează continuu câte ceva din ordinea eternă în persoana omenească și în ordinea lumii create, prin mijlocirea acestui instrument, acestui canal, care este personalitatea omenească.
Și, întrucât nu există [o anumită] persoană omenească, sau [un anumit] grup înrudit de persoane omenești – neamuri – prin care să se poată încorpora această ordine în multiplicitatea nesfârșită a aspectelor ei, este dată mulțimea de individualități etnice, pentru ca fiecare să încorporeze în sine, după structura și posibilitățile proprii, într-un anumit fel acea ordine, corespunzător cu [una, respectiv] unul din nenumăratele posibilități și aspecte cuprinse în ea.
Precum fiecare ins crește în spirit, în însemnătate, prin relație pozitivă, prin înaintare spre plenitudine spirituală, cu acea rază a ordinii divine care-i este adecvată ființei lui, tot așa, neamurile, cresc în puteri prin acel fel de comunicare activă cu ordinea eternă care le este proprie lor, care le e indicată, de ființa lor originală, ca întreg, care formează legea cea mai înaltă a individualității lor etnice.
Din aceasta rezultă că idealul permanent al neamului nostru este creșterea spirituală – aceasta presupune, desigur, și o bază corespunzătoare de existență fizică – printr-un fel de relație cu ordinea valorilor eterne, determinat de individualitatea sa etnică, de românism; printr-o comuniune românească cu Dumnezeu.
Care este modul românesc de comuniune cu ordinea spirituală transcendentă? Acesta, ne-o spun istoria și viața actuală a poporului nostru, este ortodoxia”., ibidem, pag. 105, 106
„Ortodoxia e har dumnezeiesc, adică prezență familiară a lui Iisus printre noi, transfigurându-ne viața, adâncindu-i înțelesul, dându-ne răbdare și curaj în mijlocul neajunsurilor, într-o măsură în care nu ne-ar putea da, dacă ar lipsi Hristos, nici un om, oricât ar pretinde că-l înlocuiește exact”., Dumitru Stăniloae, Ortodoxia, lumina lumii și inima neamului nostru, în Telegraful român, LXXXVIII, nr. 11, 1940. Textul se regăsește în Dumitru Stăniloae, vol.cit., pag. 111
Faptele ce însoțesc firul scurgerii timpului atestă că „datorită ortodoxiei neamul nostru n-a fost singur în lunga sa istorie în care n-a avut nici un ajutor de la oameni. Ci a fost cu Iisus Hristos. Și, ajutat de El, toate le-a biruit. Au fost, în schimb, alte neamuri, puternic încrezute în oameni ce se dădeau asemenea lui Hristos, care nu și-au putut menține existența lor ca stat.
Ortodoxia, fiind vedere dreaptă a voii Dumnezeiești și a posibilităților și a țintelor omenești, precum și comunicare neintermediată cu Iisus Hristos – e și viață dreaptă, e și blândețe, e și sfințenie. Iar când trebuie să fie eroism, e eroismul cel mai dezinteresat, mai curat, mai lipsit de cruzime și de poftă de stăpânire. Oportunismul și cinismul politic e străin de sufletul crescut în ortodoxie”., ibidem
„Credința creștină e pentru credincios un impuls spre afirmarea comunității naționale, spre iubirea, mai presus de fire, a celor cu care firea l-a așezat în relații fundamentale de viață. Creștinismul răzbate în mod necesar spre naționalism. Mântuirea e desigur o problemă care trebuie să frământe personal pe fiecare om, dar ea nu poate fi dobândită de om printr-o trăire de eu izolat, ea nu se împărtășește omului în asceastă calitate – care e anormală –, ci în calitatea lui de membru al unei comunități, iar cea mai firească comunitate este cea națională”., Dumitru Stăniloae, Creștinism și naționalism, în Telegraful român, LXXXVIII, nr. 40, 1940. Textul se regăsește în Dumitru Stăniloae, vol.cit., pag. 119
„Apropierea creștinismului de națiune a fost ușurată și de filosofia mai nouă, care a descoperit că realitatea cea mai înaltă nu e cea a obiectelor, ci cea omenească, iar aceasta nu se poate găsi normal și cu posibilități de plenitudine, decât în comuniunea dintre persoane. Aceasta e natura, iar creștinismul nu face decât să-și toarne harul în această natură, ca s-o desăvârșească. Creștinismul e perfecționarea relației naturale dintre om și om, desăvârșirea comuniunii, desăvârșirea dragostei, sau legătura desăvârșirii.
De aici nu e decât un pas până la a spune: cea mai naturală dintre relații, dintre manifestările necesare naturii, este comunicarea cu cei apropiați, care au în toate cazurile firești, aceeași limbă, aceeași istorie, aceleași aspirații, același destin. Națiunile sunt comunități de destin, comunitățile cele mai temeinice, mai statornice, înfășurate prin mai multe fire de legătură, deosebit de profunde, față de alte feluri de comunități, cu mult mai trecătoare (de durabilitate inferioară n.n.), mai superficiale. (de profunzime redusă n.n.). creștinismul n-a venit să se opună tendințelor celor mai firești de comuniune, concretizărilor celor mai profunde ale acestor tendințe, n-a venit să înăbușe natura, să o facă să caute alte forme de comuniune mai puțin firești (cu deficit de organicitate n.n.), ci să intensifice, să înalțe, să desăvârșească formele naturale ale relațiilor omenești.
Comuniunea este chiar o condiție fundamentală a mântuirii. Nu poți împlini voia lui Dumnezeu, nu poți exercita faptele creștinești, nu poți afla și experia pe Dumnezeu chiar, decât în cadrul comuniunii. Aceasta se colorează și se umple întotdeauna de alt conținut, după cum credințele celor ce o întrețin sunt altele. Dar, în afară de ea nu se poate trăi religia. Iar comuniunea cea mai firească, cea mai de temelie, este aceea între membrii aceleiași națiuni. În mod necesar, ea trebuie folosită pentru trăirea în cadrul ei a conținutului religios. Un creștin e fericit de țesătura de ocazii ce i-o oferă apartenența la comunitatea națională, pentru a-și trăi în ea conținuturile religioase. Întrucât e om legat de un spațiu, împletit prin limbă, prin istorie, cu un grup național, el nu se poate izola de acel grup, pentru a stabili altă comuniune, căci pentru aceasta ar trebui să fugă din țara unde s-a nascut, unde l-a destinat Dumnezeu să trăiască”., ibidem, pag. 118, 119
„Dumnezeu nu mă va răsplăti pentru modul cum am știut să mă desfac de comunitatea firească în care mi-a fost dat să trăiesc, ci după modul în care am afirmat această comuniune, cu voința și cu iubirea mea creștină.
Dumnezeu privește pe om nu în izolarea lui, ci ca membru al unei comunități mai largi, privește propriu-zis comunitățile și, prin ele, face părtaș pe om de har și mântuire. Și întrucât comunitățile cele mai firești sunt neamurile, de ce n-am spune că privirea directă a lui Dumnezeu cade pe neamuri, și numai întrucât inșii fac parte din neamuri, simte fiecare [dintre ei] privirea lui Dumnezeu asupra lui.
În cartea lui Daniil se spune că Dumnezeu pune în cumpănă împărăția, nu pe ins în parte. Iar la Apocalipsă se vorbește de mântuirea neamurilor, nu a inșilor”., ibidem, pag. 119
Iar dacă, așa cum accentuează Nae Ionescu, „un creștin este, luptă și cere împlinirea legii lui Dumnezeu”(Nae Ionescu, Iertarea creștină, în Cuvântul, an III, nr. 624 din 29 noiembrie 1926. Textul se regăsește în Nae Ionescu, Teologia. Integrala publicisticii religioase, Editura Deisis, Sibiu, 2003, pag. 114), iar aceasta cere ca fiecare ființă umană să evolueze spiritual prin simbioză cu comunitatea națională de iubire din care face parte, înțelegem că, între direcțiile majore ale activismului nostru personal, trebuie să includem, permanent și pregnant, apărarea naționalității noastre românești. În acest sens, să ne fie mereu viu în conștiință că pentru păstrarea, neștirbită, a ființei naționale, avem, fiecare dintre noi, deplina îndreptățire și sfânta obligație de a folosi, în situație de necesitate – adică după ce, fără succes, am întrebuințat toate mijloacele pașnice – chiar violența fizică.
Aceasta deoarece, exemplifică același Nae Ionescu: „Știm că batjocorit, scuipat, pălmuit și spânzurat (pironit n.n.) pe cruce, Hrisos a gemut îndurător: Iartă-le lor Doamne, că nu știu ce fac! Dar tot Hristos, îndurătorul a toate, e cel care a luat biciul și a gonit pe zarafii și [pe] negustorii care spurcau casa Domnului. De ce se uită așa ușor lucrurile acestea? De ce nu ne dăm seama că blasfemăm și batjocorim tocmai ce e mai cutremurător de sublim în creștinism, atunci când bagatelizăm iertarea creștină, făcând din ea o mușama cu care să acoperim păcatele ce se fac împotriva legii?...De-ți va greși aproapele tău nu de șapte ori, dar (ci n.n.) de șapte zeci de ori câte șapte, iartă-l pre el” (ibidem)... Iertarea în domeniul relativ al personalului e la locul ei: iertarea greșiților noștri echivalează cu indiferența față de răul care ni se face, pentru că acest rău noi nu-l simțim, [adică] nu trebuie să-l simțim. Așa fiind, iertarea nu e un principiu de morală, ci o metodă terapeutică pentru prelucrarea noastră personală. Dar, atunci, iertare pentru păcatele împotriva legii nu există pentru noi; ea nu stă în mâna noastră, ci în mâna lui Dumnezeu; singur poate Dumnezeu să ierte. Noi nu! Ar fi prea mare îndrăzneala și orgoliul acesta ne-ar pierde. Încetați deci, mielușei ai lui Dumnezeu, cu risipa de generozitate”., ibidem
Sus
Vezi profilul utilizatorului Trimite mesaj privat
publicitate
Pagina de start a forumului Monitorul de Neamt // Politica si delicatese Crează un subiect nou   Răspunde la subiect

 
Nu puteți crea un subiect nou în acest forum
Nu puteți răspunde în subiectele acestui forum
Nu puteți modifica mesajele proprii din acest forum
Nu puteți șterge mesajele proprii din acest forum
Nu puteți vota în chestionarele din acest forum
Webdesign by webber.ro | Powered by SiteManager CMS
©2003-2006 Drepturile de autor asupra Ăźntregului continut al acestui site apartin Ăźn totalitate Grupul de Presa Accent SRL Piatra Neamt
Reproducerea totalĂŁ sau partialĂŁ a materialelor este permisĂŁ numai cu acordul Grupului de Presa Accent Piatra Neamt.