 De ce Uniunea Europeanã?
Dispariþia blocului comunist ºi cãderea cortinei de fier, ambele evenimente petrecute în 1989, urmate de disoluþia URSS doi ani mai tîrziu, au constituit sfîrºitul unei perioade de confruntare ºi separare, marcînd, totodatã, începutul unei ere noi în care Europa este pe cale sã-ºi regãseascã identitatea. Astfel, mediul politic ºi de securitate s-a schimbat decisiv pe continent, statele europene încetînd a se mai considera adversare. Totuºi, chiar ºi în aceste noi condiþii au existat, în ultimii 10 ani, douã tendinþe în dezvoltarea relaþiilor la nivel continental:
- prima configuratã de o structurã care ºi-a dovedit viabilitatea de-a lungul perioadei de dupã cel de-al doilea rãzboi mondial (Consiliul Europei, NATO, OSCE ºi Uniunea Europeanã);
- a doua constînd în tendinþe centrifuge ºi naþionaliste
însoþite de apariþia unor ameninþãri de inspiraþie etnico-religioasã
(cazul cecenic, fosta Iugoslavie etc).
Asistãm la un fenomen de deplasare a Estului cãtre Vest prin dispariþia barierelor ideologice, permiþîndu-se astfel þãrilor est-europene accesul la o nouã culturã politicã ºi la o altã viziune asupra viitorului ca ºi dorinþa lor de a deveni parte a instituþiilor democratice occidentale.
Integrarea europeanã ºi euroatlanticã nu reprezintã un scop în sine, ci modalitatea cea mai adecvatã de a asigura statelor componente stabilitatea ºi securitatea proprie.
Tentativele de unificare paºnicã a Europei nu sînt de datã recentã, ele au existat încã din perioada interbelicã, însã acestea s-au ciocnit de spiritul naþionalist ºi imperialist încã foarte puternic în epocã. Astfel, în 1923 a fost creatã „Miºcarea Europeanã“ a cãrei doctrinã cerea crearea „Statelor Unite ale Europei“, iar ºase ani mai tîrziu, în 1929, s-a cerut crearea unei „Uniuni Europene“ în cadrul Societãþii Naþiunilor.
În anul 1934, marele diplomat român Nicolae Titulescu, în calitatea sa de preºedinte al Societãþii Naþiunilor, preocupat de îndepãrtarea pericolului unui nou conflict mondial ºi de unificarea Europei, a lansat un apel Esperanto, în sprijinul creãrii Statelor Unite ale Europei, care, prin clarviziunea lui, depãºeºte frontierele imaginaþiei. ÎI redãm integral:
„Europeni:
1. Cu toatã opoziþia ºi contra tuturor aveþi încredere în Uniunea Europeanã.
2. Cu ocazia alegerilor naþionale, nu votaþi decît pentru un
partid care militeazã în favoarea creãrii unei zone economice
europene unificate.
3. Difuzaþi pe lîngã parlamentele naþionale europene ideea
instituirii unui Parlament comun.
4. Cereþi constituirea unei armate europene ºi comune ºi
introducerea unei monede europene unice.
5. Cereþi un statut autonom pentru state, regiuni ºi oraºe în
cadrul Statelor Unite ale Europei.
6. Sã se studieze într-un spirit european.
7. Respectaþi celelalte naþionalitãþi.
8. Luptaþi pentru a elibera economia de povara birocraþiei.
9. Luptaþi pentru legi ºi instituþii care permit dezvoltarea
socialã.
10. Cine se bate pentru Uniunea Europeanã favorizeazã pacea mondialã“.
ÃŽn 1942, în romanul „Omul de mîine“, editorul ºi scriitorul Petre Georgescu Delafras, director al editurii „Cugetarea“, scria, de asemenea, cu o clarviziune care, astãzi, ne uimeºte, despre acelaºi posibil act istoric.
Primul rezultat, gîndea el, va fi o organizare a Europei într-un nou stat federal, cu o singurã conducere politicã ºi economicã.
Naþiunile îºi vor pãstra ºi mai departe specificul lor etnic, cît vor mai vrea ºi vor mai putea sã ºi-l pãstreze, dar pentru a se înþelege între ele vor folosi o singurã limbã (internaþionalã) care se va învãþa obligatoriu în toate statele federale.
Barierele economice dintre state vor dispãrea, mãrfurile putînd circula în voie de la o margine la alta a Europei. Va fi o singurã monedã naþionalã.
Iatã, aºadar, cã România se numãrã printre precursorii fãuririi unei Europe unite. Fãrã falsã modestie, ne putem, astfel, mîndri cã ºi gîndirea diplomaticã romîneascã a contribuit la realizarea înnoirii ºi reorganizãrii Europei.
|
Autentificare
