 Oglinda ºi masca
Anul trecut pe vremea asta, la finalul precedentei ediþii a Festivalului de Teatru, încheiam prin a-i ura sã fie. Este.
Prezenta ediþie jubiliarã începe în forþã cu cele douã premiere absolute cu care ne-a bucurat Teatrul Masca. Mãrturisesc a fi o foarte mare admiratoare a acestui teatru; de aceea, cine n-a fost sîmbãtã seara la teatru, n-are decît sã nu mã creadã. Sã vã povestesc ce-a fost; dar sînt atît de multe de vîrît într-o cronichetã, încît îmi cer iertare de pe acum pentru stilul telegrafic.
Vineri seara, în faþa TT-ului, la ora cinci ºi jumãtate (mã rog, ºase fãrã). Teatrul Masca cheamã trecãtorii la un spectacol de stradã. De fapt, erau douã spectacole. În parc - un happening cu puternice valenþe behavioriste, în care cîteva personaje izolate de public (prin copaci!) îl interpelau prin intermediul unor telefoane înduioºãtor de pastel. Extrem de reuºitã metaforã ºi de un tragi-comic înduioºãtor acele þîrîituri de greiere modern în tufiºurile toamnei. ªi percutant; mai percutant la public decît spectacolul propriu-zis. Chiar i-au furat puþin din impact.
Acesta, desfãºurat pe esplanada teatrului ºi în imediata vicinitate, se numea Fuga de Bach prin (sau în?) cartier ºi era ceea ce spunea (conotaþiile receptãrii sînt un savuros joc cu sine, atît de caracteristic pentru Mihai Mãlaimare), era un spectacol cu statui vivante, care au tulburat pentru cîteva minute nu numai circulaþia din zonã, dar ºi percepþia despre spectacular a elevilor mei. Vãd eu azi ce-au priceput... Frumos era contrastul dintre interpelarea care era numai vorbe, lãsatã la latitudinea receptorului eventual ºi personajele-metafore care erau numai miºcare, agresînd privitorul... fãrã a bãga în seamã pe cei din jur. ªi, pentru cine lua aminte, era ºi o foarte frumoasã deschidere pentru festival ºi pentru spectacolul din seara urmãtoare. Cam „sus“ pentru stradã ºi pentru o dupã-amiazã rece la Piatra, dar, de funcþionat, funcþiona. Sîmbãtã seara, tot în premierã absolutã, Oglinda, conceput tot de sufletul teatrului, Mihai Mãlaimare pornind de la nuvela omonimã, emblematicã operã a controversatului Valeri Briusov; dar discuþia despre text ar fi specioasã, faþã cu o adaptare de asemenea facturã. Un spectacol de o coerenþã magnificã, realizat în stilul deja inconfundabil al trupei. Din text, autorii extrag motivul celui mai înfiorãtor excurs: pe tãrîmul insondabil aflat în profunzimile conºtiinþei. Cu un vag parfum de Poe, dar ºi de Tinereþe fãrã bãtrîneþe, ceea ce dãdea þais. Perfectã, deasemenea, paginarea acelui motiv al lui Magritte care s-a chemat La reproduction interdite, variantã surrealistã de mise-en-abîme.
Frumos fãcut, albul acela opresiv al decorului era temperat de previzibilitatea eclerajului, dar nimic rãu în asta; cum se spune în limbaj de teatru, „lua publicul cu sine“.
Greul a cãzut, cum e ºi firesc pentru un spectacol preponderent „de expresie corporalã“, pe umerii actorilor. Care au fost foarte exacþi. Cea - era sã zic mai handicapatã, dar se interpreteazã iar... - care a tras greul a fost interpreta personajului principal (Ea), respectiv Mihaela Rãdescu. Singura care susþinea ºi verbal întregul, copleºitã de complexitatea jocului, a suferit puþin de trac ºi a „teatralizat“ pe ici, pe colo. Nu-i nimic, aºa-i la premierã; teoretic - trece. Restul - între just ºi exact, jucînd cu bucurie ºi haz. Pe ici, pe colo, se mai simþeau încã „sforile“ repetiþiilor; trece ºi asta.
Mi-a plãcut foarte mult Doctoriþa (Dora Iftode), personaj conceput pe linii de stampã japonezã, frumoasã în exprimarea poverii pe care, din obligaþie ºi din umanitate, trebuie s-o preia de pe umerii fiecãruia, cuminte ºi uºor stîngace, fãcutã numai din înþelegere.
Extrem de bine, jocul cu oglinda; experienþa de scenã a Victoriei Cociaº s-a vãzut clar ºi a ajutat frumos momentul.
Uºor ilustrativã coregrafia lui Ion Tugearu, dar nici asta nu era neapãrat rãu, slujind de glossã pentru publicul mai puþin dumerit.
Splendidã, rãsturnarea întregului eºafodaj din final, a doua intervenþie vorbitã, în care Ea, reluînd ideea („trebuie sã mã uit încã o datã în oglindã...“), transformã autoanaliza din experienþã unicã în obsesie compulsivã. Mi-a plãcut, chiar dacã era mai aproape de text. Oricum, se întrevede o nouã filierã creatoare, de maturitate, în viaþa acestui teatru. Deºi, mãrturisesc ruºinatã, mie mi-e dor ºi de spectacolele solare de altãdatã ale trupei („Mãtura-mãtura-mãturaaa!...“). Poate fac o ministagiune de varã la noi...
Mi-a plãcut ºi publicul care s-a sculat în monom ºi a aplaudat copilãreºte la urmã. Se vedea c-o face cu toatã inima. Aºa cum s-a vãzut pe cefele lor cã le-a plãcut. Nu ºtiaþi? Eu pot ºti dacã spectacolul place sau nu, doar privind cefele spectatorilor. Vã spun data viitoare.
Una peste alta, spectacolul a fost impecabil. Ca de obicei. Asta e, dom'le. Ce-i al omului e-al omului...
|
Autentificare
