 HISTRIONII: Tudor Tãbãcaru
Sînt bîntuit de multã vreme de ideea de a aduce în prim planul jurnalistic echipa de actori a Teatrului Tineretului. E adevãrat, ei ies la rampã cu fiecare reprezentaþie dar, dincolo de asta, prea puþinã lume îºi mai aduce aminte de ei dupã cãderea cortinei.
Într-o lume în care personajele principale sînt tot felul de maimuþoi politici mediatizaþi excesiv ºi uneori tembel, într-o lume în care Caþavencu a devenit vedetã ºi Pristanda top model, uitãm cã alãturi de noi, de sufletele noastre, se aflã ºi lumea sensibilã ºi vulnerabilã a actorilor care întruchipeazã aceste personaje acolo unde este locul lor; în muzeul spiritului teatral.
Desigur, noþiunea de histrion poate fi socotitã peiorativã chiar de cãtre protagoniºtii serialului meu dar, socot cã dincolo de sonoritatea, nu ºtiu de ce, stînjenitoare, ea exprimã, mai bine decît oricare alta esenþa unui har.
În definitiv, gîndesc eu, histrionismul înþeles inteligent poate fi un titlu de nobleþe. Pe care îl acord, din inimã ºi din suflet, cu toatã consideraþia, actorilor noºtri. Histrionilor.
Duºmanul poporului
La prima vedere nu are nimic deosebit. Ba chiar, l-ai putea lua drept un blazat funcþionar de primãrie, agent fiscal, ºofer de TIR sau taximetrist, profesor de lucru manual sau veterinar nedumerit de efectele gripei aviare asupra bîtlanului de stepã. Sau toate acestea la un loc. Pentru cã, de bunã seamã, toate aceste posturi ºi-ar putea gãsi întruchipãri veridice prin talentul, harul ºi minuþia actorului care, între douã spectacole sau repetiþii, zace undeva în strãfunduri.
Tudor Tãbãcaru este un actor serios, care se respectã ºi pe care mi-ar fi greu sã-l vãd fãcînd reclame stupide, ºuºe sau jucînd în seriale idioate de tipul „La bloc", sã zicem. ªtiu cã înaintea fiecãrui spectacol se plimbã prin scenã, bîiguie frînturi de rol în barbã, construieºte situaþii ºi împrejurãri care, de cele mai multe ori, sînt contrazise în reprezentaþie. Dar este felul lui, profesional ºi responsabil, de încãlzire.
Chiar dacã un uºor accent îi mai trãdeazã încã obîrºia de dincolo de Prut, vorbeºte coerent ºi are mult umor nativ, ºlefuit la o bunã ºcoalã de actorie.
„Am terminat în anul 1984 facultatea de actorie de la Institutul de Arte din Chiºinãu. De loc sînt dintr-o localitate de lîngã Chiºinãu, un centru raional cum se numea pe atunci, Strãºeni."
Îmi aduc aminte cã am fost cîndva pe acolo. Vorbim, prin urmare, ca doi conþãrani.
„Îþi aminteºti? Vis a vis de casa aia, ªcoala de muzicã, era Casa Sovietelor. ªi chiar ºcoala fusese în intenþie un fel de Casã a sovietelor. Era nouã. Acolo sus, dacã te-ai uitat atent, era un loc unde urmau sã fie aºezate portretele lui Lenin, Marx ºi Engels."
Asta n-am ºtiut, dar e bine cã acum sînt informat.
„Am fãcut la Moscova doi ani la facultatea de actorie. La noi, la actorie se dãdea examen de admitere din patru în patru ani. Era statutul republicilor sovietice. Numai ruºii ºi cîteva republici mari, precum Kazahstanul sau Ucraina, fãceau excepþie. Nu intrau mai mult de zece - cincisprezece candidaþi. Eu am avut noroc ºi am luat; din cei trei sute care erau pe un loc."
ªtiam eu cã e talentat.
„La Moscova se învãþa cinci ani, fiincã un an era considerat drept perioadã de pregãtire, de adaptare. Victor Ciutac ºi domnul Apostol, de la Chiºinãu au venit la un examen la Moscova ºi pentru cã ei aveau mai multe fete ºi nu prea aveau bãieþi mi-au propus sã fac schimbul cu una din studentele lor. Au fost ºi unele promisiuni cã dacã lucrurile merg bine am ºansa sã mã repartizeze la Teatrul Naþional din capitala Moldovei.
Am fost de acord ºi în vara aceea m-am ºi transferat de la Moscova la Chiºinãu unde am terminat facultatea ºi am fost luat la fostul Teatru «Puºkin», actualmente Teatrul Naþional «Mihai Eminescu».
Am lucrat ºapte ani acolo ºi în anii '90, imediat dupã revoluþie, a venit un oarecare pentru mine pe atunci, domn Zaharia, care cãuta tineri actori. Începuserã schimburile astea culturale..."
Podurile de flori... Chermezele... Mama ºi masa comunã... Ehe!
„Da. ªi pentru actori... îmbunãtãþirea limbii române, cum era problema atunci. Dumnealui a zis cã vrea niºte actori tineri, pentru cã plecaserã dupã revoluþie cam mulþi din Piatra. Fostul meu profesor de actorie, Veniamin Apostol era ºi preºedintele UNITEM-ului, Uniunea Oamenilor de Teatru din Moldova. El ne-a propus pe trei dintre noi. Toamna am venit eu, Valeriu Avornic ºi Silvia Ciobanu. Dupã un an celorlalþi doi nu li s-a mai prelungit contractul ºi am rãmas doar eu. ªi-am rãmas în continuare pînã în ziua de azi."
Toatã biografia sa actoriceascã s-a construit, prin urmare, aici, la Piatra Neamþ. Confirmã, cu oarecare vanitate. Despre criticã spune: „Chiar dacã este dureroasã uneori, pentru noi critica nu poate fi decît beneficã. Cel mai rãu ne doare cînd sîntem ignoraþi; cînd nu avem nici laude, nici critici. Asta ne doare cel mai mult."
ªtiu, fiecare actor ºi poate fiecare om cunoaºte felul ãsta de durere. Cum a ajuns actor? Simplu; pentru cã aºa a vrut.
„Mama mea a fost dusã în Siberia. Au ridicat-o de acasã pe timpul lui Stalin. S-a întors cu pãrinþii, cu sora ºi cu un frate mai mic. Dar a rãmas cu ºtampila aceea de «duºman al poporului». Copiii acestei categorii nu aveau dreptul sã meargã la facultãþi de astea, cum ar fi medicina, jurnalistica ºi altele. Puteam sã alegem doar între agriculturã ºi culturã. Cum fratele meu voia sã facã jurnalism a trebuit sã aleagã agricultura. ªi astãzi este inginer agronom. Mai am un frate mai mic decît mine cu vreo ºaptesprezece ani. E sudor, dar nu lucreazã nicãieri cã e dãunãtor sãnãtãþii. Mama ar fi vrut sã fac medicina ca sã-i dau concediu medical, cã se simþea rãu. Eu, în schimb, voiam la teatru. ªi acolo am mers."
ªi astfel, în loc de „duºman al poporului" a devenit un fel de „artist al poporului". Cum au fost începuturile pietrene?
„Mai greu la început, cu limba, cu accentul... Apoi, pentru mine era o lume strãinã, era altceva. Liniºtea mi-a adus-o domnul Borcia care, odatã, mi-a spus: «Tudore, ºtii care e problema? Eu înþeleg cã tu ai venit aici ºi vrei sã trãieºti ca la voi. Dacã vrei sã rãmîi va trebui sã trãieºti ca la noi». ªi asta am fãcut dupã aceea. Am jucat peste treizeci de roluri aici, majoritatea principale."
Îmi dau seama cã, cel puþin în aceastã privinþã, e un actor norocos. Parcã intuieºte ºi confirmã:
„Eu am avut un mare noroc pentru cã, atunci cînd am venit aici, în teatru, m-au preluat, ca sã zic aºa, Ion Muscã, Liviu Timuº, Constantin Ghenescu. Au þinut la mine ºi am jucat în cuplu cu fiecare dintre ei. Dupã ce au plecat Liviu ºi Costicã am fãcut cuplu cu Ovidiu Criºan. Poate vã amintiþi «Romanþioºii». ªi apoi, sã nu uit, cu Traian Grigoriu, Dumnezeu sã-l ierte! «Fason de înger», «Don Juan»..."
Acum, de curînd, cuplul cu Victor Giurescu în «Volpone». Ei...?
„Problema este cã sîntem cam de acelaºi fel. Adicã facem parte din aceeaºi categorie ºi este un oarecare pericol de a ne anula reciproc."
Mã gîndesc sã-l întreb cum se face cã are pasiunea aceasta a cuplurilor.
ªtiu cã are o prietenã, douã divorþuri ºi trei copii la Chiºinãu. Cea de a doua soþie, profesoarã la Institutul de Artã moldovean, nu a vrut sã schimbe capitala cu Piatra Neamþ, aºa cã a ales despãrþenia. κi exprimã preferinþa pentru cuplurile masculine foarte original: „Eu cred cã e rezultatul educaþiei comuniste care ne-a învãþat încolonaþi. Glumesc, evident. ÃŽn teatru îmi place sã fac, cum se spune, schimb de mingi cu cineva. Aºa am fost educat; sã fac schimb de replici, sã improvizez în funcþie de un partener, sã-mi exersez spontaneitatea."
Cum vine din partea aceea, puternic influenþatã de buna tradiþie a ºcolii ruseºti de teatru, vreau sã aflu mai multe.
„Eu am crescut pe lîngã Vahtangov, ºcoala Sukin. Vahtangovist era ceea ce numim noi astãzi Meyerhold, ºcoala reprezentãrii. Erau viziuni diferite asupra actului teatral. Noi ne numeam trãiriºti. Vahtangoviºtii lucrau într-un alt stil. Ei nu trãiau personajul; îl interpretau de aici, de la gît. Nouã, dimpotrivã, ni se cerea sã intrãm în pielea personajului. Dacã strigi, eu trebuie sã înþeleg de ce ai fãcut-o, nu pentru cã vrei tu, pur ºi simplu, sã strigi."
Înþeleg cã este un fel de motivaþie a actului teatral. Iar Tudor Tãbãcaru este, prin urmare, un produs al ºcolii stanislavskiene.
„Aºa este. ªi pentru noi era mult mai uºor sã ne adaptãm, dacã era cazul, la stilul rival. Pentru cã era totuºi o rivalitate."
ªi pentru cã a venit vorba despre adaptare, sînt curios sã aflu cum s-a adaptat la stilul sau, mai bine zis, la stilurile ºcolii româneºti de teatru. Era deosebit?
„La început mi s-a pãrut ceva nou ºi deosebit. Mi se pãrea mult prea simplu, mult prea uºor. ÃŽl suspectam de superficialitate. Acum nu mai percep aceastã diferenþã."
Îi sugerez sã exemplifice categorisirea moldo-ruseascã cu stilurile unor colegi.
„Constantin Ghenescu, Cornel Nicoarã, sînt stanislavskieni; Liviu Timuº era vahtangovist. Oana Albu, Pufi - Dumnezeu sã-l ierte! - erau în zona Meyerhold."
Aºa cum o spune, încep sã cred cã în viziunea lui Tudor, Meyerhold este un soi de eufemism pentru Vahtangov. Dar, dacã ne gîndim bine, Evgheni Bagrationovici a fost, totuºi, discipol al lui Stanislavski ºi al lui Meyerhold, a montat Cehov, Maeterlinck ºi Gozzi, ºi a întemeiat un teatru încã din 1913, care din 1926 îi poartã numele.
Revenind la viaþa de zi cu zi þin sã-i cunosc pãrerea despre modalitatea de a face bani prin exploatarea harului. Aflu cã cere mult ºi, de obicei, nu mai e chemat. Apoi, aºa cum mã aºteptam, detestã improvizaþia total nepregãtitã. Este un actor care se respectã ºi îºi cunoaºte preþul. Dar cum la noi se obiºnuieºte a se cumpãra ieftin...
ÃŽn sfîrºit, mã convinge cã nu acceptã orice ºi nu ar juca în ruptul capului în ceva în care nu crede ºi nu-i intuieºte efectul. ªi trage o pildã: „E ca în bancul acela cînd, la noi undeva, la Cãminul cultural, tovarãºul preºedinte al colectivei felicitã mulþimea: «Vã felicit ºi þin sã vã informez cã, datoritã abnegaþiei cu care aþi muncit am îndeplinit în totalitate planul la toate capitolele. La fîn, la oi, la... ºi în special la brînzã. Mai mult, constatãm cu bucurie ºi vie satisfacþie cã, de fapt, la brînzã l-am depãºit.» La care, un bãtrînel din salã, total nedumerit întreabã: «Bine, bine, tovarãºe preºedinte, dar unde-i brînza?»“
Îl ascult, îl privesc cum gesticuleazã elocvent, îmi aduc aminte multe din rolurile în care l-am vãzut ºi l-am aplaudat. Nu vrea sã devinã celebru, nu e tentat sã plece în altã parte în cãutarea succesului, nu e animat de ambiþii sterile. Vrea sã joace teatru; cinstit, corect ºi cu profesionalism. Aºa cum îi stã bine unui actor. Unui histrion.
|
Autentificare
