 Femei ºi obiecte
Teatrul Naþional Vasile Alecsandri din Iaºi, oaspete obiºnuit al Festivalului (am numãrat, n-a lipsit decît de la vreo ºase-ºapte ediþii, dacã datele din caietul Festivalului sînt exacte) vine de aceastã datã cu binecunoscuta Ivona, principesa Burgundiei, piesa lui Witold Gombrowicz. Piesa, scrisã în 1935 ºi uitatã cam tot atunci, este deci contemporanã cu operele lui Jarry, Ionescu, cu operele de tinereþe ale lui Beckett. În pofida aparenþelor, nu se revendicã din teatrul absurdului, ci mai mult din acel théître de la cruauté în legãturã cu care este citat atîta Antonin Artaud. Redescoperitã în anii '50, ulterior perioadei argentiniene a autorului, piesa a avut cãutare ºi datoritã unui concept drag epocii ye-ye, acela de femme-objet. Dar dincolo de neputinþa de a te opune cruzimii, incitatã ºi excitatã de lipsa de rezistenþã, ea este mai ales o meditaþie pe seama motivului literar - era sã zic mitului urban - al Cenuºãresei, victimã sigurã, de altminteri, a suspiciunilor de la curtea prinþului sãu ºarmant.
ÃŽndeobºte, piesa este într-atîta subiect de montãri moderne, de facturã post-expresionistã, încît varianta ieºeanã, pe liniile clasice pe care acest teatru încearcã sã le pãstreze, este aproape… revoluþionarã. ªi, ca sã vã mai comunic o impresie a mea, nu e exclus ca regizorul Ovidiu Lazãr sã fi avut în minte, atunci cînd a lucrat spectacolul de faþã, actorul-supermarionetã a lui G. Gordon Craig. Dar pe asta, desigur, n-o dau de bunã. Totul este „la vedere“, de la decor pînã la artificiile actoriceºti, fãrã a se simþi nevoia unei prestidigitaþii regizorale ieftine. Reversul acestui procedeu este cã poate pãrea sec ºi incomplet, adicã deziluzionant, unui public oarecare, cãruia spectacolele de „fast, montare, lux“ îi iau cel puþin ochii.
De aici ºi deruta de la pauzã. Nelãsînd nici un „cîrlig“ pentru începutul actului doi, datã fiind ºi lungimea scenei dintre prinþ, Ivona ºi curtean, autorii s-au lãsat singuri „descoperiþi“, publicul ºovãind în privinþa interesului pentru aceastã a doua parte. Repet, un spectacol pentru un public cu o anumitã orientare culturalã.
Actorii - bine. Catinca Tudose, în care am revãzut cu duioºie portretul leit al mamei sale din vremea studenþiei mele, a jucat frumos, puþin stîngaci, reactivitatea naturalã „dînd-o de gol“ în momente care erau construite tocmai pe inexpresivitatea ei. Aceasta, plus niºte sarcini de joc prea încãrcate, stricau, de pildã, surpriza prinþului cînd înþelege, fãrã sã-ºi dea seama bine de unde, cã fata s-a îndrãgostit de el. Din jocul actriþei, asta era vizibil!
„Greii“ distribuþiei, Sergiu Tudose (puþin superficial), Monica Bordeianu (neschimbatã), Florin Mircea (foarte expresiv), Gelu Zaharia (remarcabil, absolut remarcabil în ambele roluri), Violeta Popescu, Silvia Popa ºi ceilalþi au fost foarte „acolo“ în sugestia de bidimensionalitate, de rigi, dame ºi valeþi din cãrþile de joc. Principele Filip (Cãlin Chirilã) nu avea efervescenþa lui Dan Condurache din premiera bucureºteanã, dar a înþeles corect rolul ºi a jucat bine agasata dezocupare a personajului.
Simplificînd tragicomedia ºi bufonada shakespearianã, spectacolul a servit textul dar a dezavantajat teatraliatea. Nu a fãcut rãu; rezultatul era iluminant.
Cam atît.
Post Scriptum. ÃŽn cronica de luni, promiteam sã-mi „seminarizez“ elevii, ce-au înþeles ei din happening-ul de deschidere al teatrului Masca. M-am þinut de cuvînt. Mi-au spus, majoritatea, cã ar fi rãspuns telefoanelor ce sunau în deºert dar… n-au avut curaj. Dumneavoastrã aþi rãspuns? Bineînþeles. ªi ce v-a spus? ÃŽi povestesc, discut ideea de provocare a spectatorului etc., ne lãmurim. Coda: doamna profesoarã, ºi… nu mai dau nici un spectacol aºa… cu telefoanele prin copaci? À bon entendeur, salut!
|
Autentificare
