 Mello implicit
Puþine de spus despre cel de-al doilea spectacol al Festivalului, Cheek to cheek, de Jonas Gardell, tradusã din suedezã, se pare, special pentru acest spectacol de Carmen Vioreanu ºi pusã în scenã - cam simplist, cam ºcolãreºte - de Radu Ifrim la Teatrul Nottara. Spectacolul pornea din start cu un handicap, acela al subiectului bãtãtorit. Este, într-adevãr, „la graniþa dintre tandru ºi grotesc“, cum spunea fluturaºul introductiv, celebra temã a actorului care mai sperã în miracolul unui come back ºi se drogheazã cu automatele „alintãturi“ ale vedetei, convins cã acestea sînt seva necesarã artistului din el, dintre ele, cea supremã este visul sinuciderii. ÃŽn rest - galeria de personaje intenþionate a fi ciudate erau ºi ele cam bãtãtorite de folosinþa îndelungatã ºi de o tratare cam simplistã a temei, suferind mult de previzibilitate, distructivã atunci cînd vrei sã ºochezi. Toate acestea, asezonate cu muzicã arhicunoscutã de ºansonetã-varieteu (titlul însuºi aminteºte un ºlagãr al anilor treizeci, Judy Garland era divinitatea ce patrona spectacolul, apoi Edith Piaf & co ºi ilustraþia muzicalã ce nu reuºea a fi mãcar obsedantã, Somewhere over the rainbow ºi restul, de care publicul de azi nu mai face haz). Pe scurt - un spectacol de turneu, numai bun de venit cu el la Piatra Neamþ. Poate, totuºi, nu în Festival. Pentru astfel de piese eu am un cuvînt cam nemilos: teatru radiofonic, spectacole care nu cîºtigã nimic dincolo de lecturã. La cîtã amploare are la nordici teatrul radiofonic - nopþile lor de iarnã sînt foaaarte lungi - nu m-aº mira ca piesa din acel repertoriu sã fie extrasã. Cefele spectatorilor au arãtat-o cu prisosinþã.
N-am uitat ce v-am promis. Am aici puþin loc pentru o scurtã disertaþie. Cefele spectatorilor spun totul despre valoarea spectacolului. Cefele încordate de spectatori captivaþi. Cefele care þin puþin întors pe o parte capul celor cãrora le place spectacolul, dar nu sînt siguri cã au înþeles corect. Cefele febril ºi scurt întoarse ale spectatorilor care se consultã între ei. Cefele ce þin spre spate capul relaxat al spectatorilor duios-extaziaþi. Cefele care întind cît mai sus capul celor ce nu vor sã scape detalii din cauza celor din faþã. Cefele respectuos-þepene de spectatori cãrora le place spectacolul, dar gãsesc cã e o impoliteþe faþã de actori sã se arate. Cefele neliniºtite ale spectatorilor obosiþi, dar interesaþi.
Cefele din seara aceasta erau îngãduitor relaxate, de oameni care au vãzut multe; ºi care, de altfel, nu vin la teatru sã vadã ceea ce vãd mai explicit la televizor sau pe geamul vecinilor de vizavi.
Acestea fiind spuse, sã consemnãm faptul cã ºi detaliile ºi caracterele ºocante ºi-au cam trãit traiul pe scenã ºi spectacolul dramatic revine la matca sa, aceea a structurilor estetice. Poate, o tratare mai puþin ilustrativã a textului, niscai contrapunct acþional al acestuia ar fi fãcut întregul mai viu ºi mai incitant. Adicã, regia ilustra (inutil ºi redundant) textul, coloana muzicalã ilustra în similitudine regia, scenografia ilustra muzica…
Actorii - onorabil, uneori exagerînd din spirit de umpluturã. Emilia Dobrin - multã acurateþe, deºi se vedea clar cã nu se simte prea bine în pielea personajului. Constantin Cojocaru, fost pietrean adoptiv, a jucat cu profesionalism, chiar dacã nici el nu pãrea sã se omoare a pipãi eroul pe dinãuntru (vorba personajului, tocmai în strãfund dai de mine…) Din nou, frumos „a ridicat la plasã“ Victoria Cociaº; pe alocuri, pãrea a dori sã dinamizeze întregul, dar care s-a mulþumit, disciplinatã, cu un rol secundar de caracter. Restul - în ton; cele douã „moºtenitoare“ (Gabriela Criºu ºi Ioana Calotã) ceva mai dramatice, în contrastul dintre suavitatea ºi atrocitatea intrinsecã.
Asta e. E, într-adevãr, un spectacol în stilul politicii repertoriale a Teatrului Nottara. Au ºi spectacole mai bune. Aveau. Poate - la anu'.
|
Autentificare
