 Punct
Pregãtisem o cronicã pentru ultima premierã a festivalului, Moartea lui Eskrokov, dupã Suhovo-Kobîlin, contribuþia Teatrului Dramatic „Fani Tardini“ Galaþi. Din consideraþie pentru cîþiva dintre membrii juriului, care i-au acordat Premiul pentru cel mai bun spectacol, mã voi abþine sã o inserez aici. ÃŽn loc, vã voi povesti, în cîteva rînduri, ultimele clipe ale celei de-a douãzecea ediþii a Festivalului de Teatru Piatra Neamþ 2005.
Premiile au fost acordate, aºadar, urmate de scuzabila explozie de entuziasm a laureaþilor gãlãþeni, care au pãrãsit apoi sala, aruncînd în urmã, colegilor pietreni, un cãlduros „Vã aºteptãm la noi curînd!“, încîntaþi, desigur, de ospitalitatea bãºtinaºã. Spectatorii au aplaudat politicos, deºi cam nedumerit, laureaþii (parþial) nescontaþi în timp ce se uitau febril în jur, sã vadã de unde se încaseazã Marele premiu al festivalului, acordat generos publicului însuºi de cãtre Ion Lucian, semi-pietreanul (declarat) preºedinte al juriului.
Apoi a urmat, hors concours, ultimul spectacol, Alex ºi Morris, pe textul lui Michael Elkin, adus pe scena TT-ului de „monºtrii sacri“ ai Teatrului Mic, minunaþii actori care sînt ªtefan Iordache ºi Miticã Popescu, ultimul dintre ei pietrean timp de ani buni, de mult trecuþi.
Indiscutabil, sã vezi acest cuplu de actori, de zeci de ori, poate, verificat în tot soiul de spectacole ºi roluri, este oricînd un mare privilegiu. Cu atît mai mult pe scena tot mai provincialã a teatrului nostru. Pentru cine i-a vãzut, însã, în Emigranþii de Slawomir Mrozek, în Maestrul ºi Margareta ºi în cîte altele, Alex ºi Morris a fost mai curînd prilej de nostalgii decît revelaþie artisticã.
Ei, Actorii, au fost ei înºiºi, deºi nu te puteai stãpîni sã nu constaþi o oarecare rutinã în jocul lor; m-am întrebat, fãrã sã gãsesc rãspunsul cert, dacã era rutina spectacolului sau a meseriei. Necazul însã a fost cã nu aveau prea mult „loc de-ntors“ în piesã.
Aceasta, scrisã, dacã amintirile nu mã înºealã, pentru Walter Matthau ºi John Lemon, era o chestie apropiatã de felibrism: povestea a douã caractere, unul aparent puternic, altul slab, care se întîlnesc ºi interacþioneazã. Urmeazã o serie de rãsturnãri de situaþii provocate de progresul reciprocitãþii, rãsturnãri de situaþii materializate acþional în felurite confesiuni care aruncã mereu lumini noi asupra personajelor. Cu O'Neill ajunsese în pragul sublimului tragic. Dar off-Broadway-ul ºi B-movies industries sînt pline de ele.Vorbesc de felibrism, pentru cã în State, practic, orice persoanã cu spirit de întreprindere va încerca sã vîndã o asemenea poveste (de obicei realã) unui scenarist sau producãtor. ªi mulþi chiar vor reuºi. ªi poveºtile vor fi emoþionante, fiind tocmai „ felii de viaþã“. Primele zece.
Spectacolul n-a fost „prilej de mari creaþii actoriceºti“. Nu încerca sã fie nimic mai mult decît atît: o piesã de turneu. Trei actori, un decor unic, simplu, un minim de accesorii. ªi textul. Care text, bine asezonat de autor sau de un dialoghist profesionist cu ceva replici amuzante sau emoþionante, va seduce publicul. ÃŽn funcþie, desigur, ºi de interpretare.
De aceea, la final s-a aplaudat cu multã cãldurã, nu valoarea intrinsecã a spectacolului, cît prezenþa „în carne ºi oase“ la noi acasã a celor doi actori atît de iubiþi, pe care tot mai rar avem ocazia sã-i vedem în creaþii dramatice propriu-zise.
Apoi, publicul de Festival s-a rãspîndit pentru ultima oarã în bezna orei de iarnã.
Obosit, dar fericit cã încã o ediþie s-a încheiat. Cu bine!
|
Autentificare
