 Trandafirul cu numãrul cincisprezece
Tatiana Mihãilescu bate la „uºile“ orãºelului nostru þinînd în braþe un dulce buchet de roze. De roze, sã fim bine înþeleºi, nu de trandafiri. Aºa ºi-a intitulat sensibila plasticianã expoziþia deschisã - ce pleonasm oribil, cine-a mai vãzut expoziþie… închisã?! - la etajul sediului Bãncii Raiffeisen, din complexul Ceahlãu, într-un „spaþiu neconvenþional“, cum spunea unul dintre vorbitori. Pentru norocoºii fãrã rate, este vorba de etajul fostei cofetãrii.
Opþiunea pentru acest termen cu uºor parfum de epocã, Roze, spune mult despre equanimia autoarei, despre intenþia de a surprinde ceva etern din perfecþiunea perisabilului materializat în petale.
…Asta dacã nu cumva am dat, fãrã sã vrem, peste un subtext quasi-freudian: un protest al subconºtientului acestei arãdence devenitã hotãrîtã bucureºteancã în faþa balcanismului copleºitor, cãci „trenda filos“ , cum se ºtie, înseamnã în greceºte treizeci de foi, adicã de petale. Glumesc, desigur; eu ºtiu cã de fapt este o dedicaþie marianicã.
„Presimþeam cã oamenii de aici sînt oameni deschiºi ºi calzi la suflet. ªi am dorit sã-i cunosc mai de-aproape, sã vin la ei. Or, cum sã-i cunosc mai bine decît chemîndu-i la mine, înfãþiºîndu-mã în faþa lor cu aceste pînze?!“ Mãrturisirea îi aparþine, evident, artistei ºi mi-a fãcut-o miercuri 7 decembrie, la vernisaj.
La vernisajul propriu-zis n-am putut ajunge, întrucît aveam tezã cu „a doi'º'pea be“; aºa cã nu vã pot reproduce mare lucru din cele ce s-au spus acolo. Dar, pe la ora 18, am fost acolo cu altã clasã, a XI-a A, care tocmai „supravieþuise“ tezei la latinã ºi cãreia, deci, îi prindea grozav un asemenea eveniment.
Tatiana Mihãilescu ne-a rugat - pe elevii mei mai cu seamã - sã facem „ochiºorii roatã“ ºi sã-i comunicãm impresiile. Or, generaþia asta nu ºtie multe: a luat-o în serios. S-au pus pe observat, pe discutat, pe comparat ºi pe pozat cu camerele telefoanelor mobile. „Doamnã profesoarã (îmi spune cel mai nãzdrãvan din clasã, care-mi deranjeazã mereu orele), ãsta, categoric!“ ªi-mi aratã trandafirul care i se pãruse cel mai remarcabil, cel numerotat discret: 15. Culmea, era ºi pãrerea mea. Era foarte greu sã „alegi“, dacã se poate vorbi de alegere, dar în translucidul acelui trandafir „de lunã“ era ceva originar, incipient. Expozanta mi-a mãrturisit cã acela a fost chiar punctul de plecare al expoziþiei, factorul motor care a fãcut-o sã abordeze tema. Pe de altã parte, am fost plãcut surprinsã de prospeþimea ºi exactitatea observaþiilor elevilor mei; dar nu ca sã-i laud scriu eu aici; nici n-ar fi pedagogic.
Expoziþia, este adevãrat, se oferea privirii tocmai ca un buchet de flori, cu naturaleþe ºi cu o schiþã de zîmbet. Nu-mi dau aere de critic plastic; nici nu intenþionez sã fac aici o cronicã de specialitate, dar cunoscînd - din auzite - cîte ceva despre felul de a fi, de a gîndi, despre convingerile ºi profesiunea de credinþã a Tatianei Mihãilescu, mã aºteptam la cu totul altceva, la o manierã mai hieraticã, la mai mult clarobscur, la cu totul alte zone tematice. Pe simeze era, de fapt, luminã modelatã cu curaj ºi fãrã fricã de manierism, ca ºi cum translucidul fusese prea irezistibil pentru ca pictoriþa sã-ºi mai punã problema încifrãrii, construirii succesivitãþii unor straturi semantice ulterioare. Evident, ochiul obiºnuit sã descompunã nuanþa cu o scrupulozitate „computerizatã“ trãdeazã vocaþia ºi specializarea absolutã. Dar rezultatul, cu realismul ºi fineþea marilor maeºtri olandezi, emoþioneazã pînã la nedumerire în acest veac al tuºei picturale grãbite ºi aglutinante, în care nimeni nu mai are rãbdare sã studieze sfumato-ul luminii pe o petalã de floare. ÃŽncît rezultatul nu trimite la macrofotografie, ci creeazã, mai curînd, statui de trandafir. De rozã, adicã.
Dacã aveþi treabã la Raiffeisen Bank, ºi chiar dacã n-aveþi, intraþi sã vedeþi roze cum nici Macedonski nu a vãzut.
|
Autentificare
