Cum-necum
Dorinþa aproape unanimã a românilor de a intra cît mai repede în Uniunea Europeanã este cît se poate de legitimã. Neamul nostru, european avant la lettre, adicã de limbã romanicã ºi de culturã ºi religie bizantinã, vrea sã i se recunoascã de jure o situaþie bimilenarã de facto. Desigur, nãzuinþa de a fi primiþi în UE este alimentatã substanþial ºi de speranþa cã vom trãi mai bine, ca occidentalii, ºi cã vom fi în sfîrºit apãraþi faþã de tendinþa secularã a Imperiului Rus de a se întinde pînã la Adriatica (dacã nu cumva pînã la Atlantic, pentru a împlini pe continentul Eurasia prezicerea biblicã: o singurã turmã ºi un singur pãstor!).
Pregãtirile pentru aderare se desfãºoarã mai repede sau mai încet, dupã caracteristicile ºi inerþiile diferitelor sectoare sociale. ªcoala a luat-o ceva mai repede din loc, cu dorinþa declaratã de a se occidentaliza cît mai curînd.
Atent la miºcarea înainte a învãþãmîntului preunivesitar românesc, de cîþiva ani buni studiez ºcolile apusene, interesîndu-mã atît punctele lor forte, cît ºi scãderile. Confuzia scuzabilã între bogãþia materialã ºi cea spiritualã a þãrilor bogate, o lume în care biblioteca personalã este de mult timp o stranie excepþie, ne face sã nu prea luãm în seamã scãderile unor sisteme care, în crizã, se grãbesc sã se reformeze.
Doar cîteva cuvinte despre îgrijorãrile din ºcoala francezã actualã. ÃŽn preajma meridianului 1 al globului, în primul fus orar, ºcoala primarã a devenit deosebit de grijulie cu copiii, are deseori un aspect de joacã fãrã de urmãri prea importante, atît de zglobie încît copiii dintr-a doua de la ºcolile „tari“ de la noi ar putea fi înscriºi aici cu douã clase mai sus.
Gimnaziul, numit „colegiu“ în mai multe þãri occidentale, despãrþit în douã trepte, a doua fiind cea de orientare ºcolarã ºi profesionalã, organizeazã cursurile zilnice de la 8,30 dimineaþa la 16,30 dupã amiazã, cu o pauzã de masã (sacrosanctã în Franþa) între 12 ºi 14. Sã ne înþelegem! ÃŽn tot acest timp sînt ore de clasã, nu de meditaþii sau de pregãtire a temelor. Ideea de bazã: a nu-i stresa (?!) pe copii ºi adolescenþi, ca nu cumva sã se încalce „Declaraþia drepturilor copilului“. Pînã unde merge „lejeritatea“ sistemului? Pînã la a decide repetenþia numai cu acordul pãrinþilor (la gimnaziu?!), chemaþi la sfat împreunã cu toþi profesorii clasei.
O contradicþie mai mare între orarul obositor ºi drepturile copilului nici cã se poate, cãci, dupã ce vine acasã, gimnazistul francez mai stã la masa de lucru cîteva ore, pentru a-ºi face lecþiile pentru a doua zi. Dacã adunãm, ies cam zece-douãsprezece ore de muncã, pentru un rezultat general mediocru.
Dacã ne gîndim la ora deºteptãrii pentru a ajunge cu autobuzul la colegiu ºi ora „stingerii“, ne putem întreba, ca ºi unii de pe aici, unde ajungem?
Graba noastrã în a imita este neproductivã. Am mai fãcut-o ºi a ieºit cît se poate de prost!
Spre deosebire de alte domenii ale vieþii sociale, orice reformã majorã în învãþãmînt dureazã cel puþin 12 (doisprezece) ani ºi efectele se vãd cam peste 25 (douãzeci ºi cinci) de ani de la începutul reformei. Eventualele efecte negative nu mai pot fi corijate pentru cele douãsprezece promoþii (cel puþin) prinse în joc.
Reforma este absolut necesarã. Se spune pe bunã dreptate cã ºcoala trebuie s-o ia cu cel puþin cinci-zece ani înaintea societãþii. Cum de la distanþã nu se vãd ºi asperitãþile sistemului, cum am crezut noi cã privighetoarea cîntã, în timp ce ea, cu ghersul ei fermecãtor, de fapt dã de ºtire competitorilor sã nu se apropie de teritoriul sãu de cuibãrire, în perfectã concordanþã cu nevoia imperioasã de nou, trebuie sã nu uitãm un dicton strãmoºesc : grãbeºte-te încet!
|
Autentificare
