Ochiul public: „Imagine“
Am aºteptat festivitatea de deschidere a celei de-a XX-a ediþii a Jocurilor Olimpice de iarnã cu o nedisimulatã speranþã. Nu gîndul la legendara pace olimpicã îmi dãdea ghes; nu eram nici pasionat de mãreþele idealuri sportive olimpice, atît de familiare nouã de la Cristian Þopescu încoace, idealuri asuprite astãzi de forþele comerciale ºi politice. Cu Torino ºi regiunea Piemont ca argumente suplimentare, aºteptam o desfãºurare încîntãtoare de forþe creative, care sã marcheze ºi sã personalizeze pariul italian cu sporturile de iarnã.
Prima amintire personalã despre o Olimpiadã de sezon rece, cea de la Grenoble, se pierde undeva în timpurile copilãriei. De fiecare datã, de atunci încoace - în mãsura în care a fost posibil accesul la transmisiuni televizate - am apreciat ambiþiile gazdelor de a organiza deschideri ºi închideri fastuoase, temeinic individualizate.
La Torino, cînd am vãzut improvizaþia de amenajare aºa-numitã Stadion Olimpic, apãruse deja un disconfort. Evident, prin raportare la aºteptãri. Ce a urmat, pînã la un moment, depãºise deja hotarele neplãcerii. Singurul motiv pentru care nu am schimbat repede canalul de televiziune a fost comentariul fantastic de limbã englezã oferit pe Eurosport. În România e mai greu sã ai acest privilegiu. Totuºi, cînd sã apãs pe buton într-un soi de prefinal al tristeþii, macaronarii au început sã miºte cîte unele în sectorul cu emoþii. Încîntarea oferitã de prezenþa zeiþei Sophia Loren, ca una dintre purtãtoarele steagului olimpic, a fost concuratã nu de vedetele colege de steag din lumea sportului, ci de altã actriþã, tot Ambasador al Bunãvoinþei, care îmbinã fascinant sensibilitatea cu forþa de expresie ºi inteligenþa nativã cu naivitatea studiatã. Susan Sarandon e numele ei. Au fost ºi alte nume mari pe acolo, dupã cum e datina, la purtarea torþei ce-avea sã devinã flacãrã olimpicã. Enumerarea lor þine de privilegiul gazetarilor de sport, de regulã extaziaþi în faþa unui palmares de patrimoniu mondial. Fantezia coregraficã spaþialã, dedicatã porumbelului simbol al pãcii, a fost ºi ea miºcãtoare. Asta spre deosebire de scuturarea cu voce de playback a naftalinei de pe conul Lucicã al italienilor, expiratul tenor naþional pasionat de cai.
Nimic însã nu avea sã mã facã sã le iert fudulilor italieni toate pãcatele mai mult ca douã momente, legate unul de altul. Au reuºit sã picure puþin din sclipirea geniului peste o mantie de nea mustind grosolan de dolari ºi euroi. Mai întîi a fost Yoko Ono, cu mesajul-poem rostit unei întregi planete. Rememorarea lui John Lennon s-a transformat într-un moment providenþial pentru o lume întoarsã pe dos de caricaturile la adresa unui Profet abuziv invocat de „maeºtrii“ terorismului fundamentalist islamic. Dacã ar fi trãit pînã în zilele noastre, un creator protestatar ºi vizionar ca John Lennon, cu greu scãpa marcãrii ca þintã de unii, de alþii. De dincolo de viaþa pãmînteanã, mesajul ºi fabuloasele versuri ale ºlagãrului „Imagine“ au lovit din nou. ÃŽn interpretarea lui Peter Gabriel, monstru sacru al muzicii numai bun de pus pe ranã, mi-am adus aminte cã în pãcatul de a fi visãtori nu sîntem singuri. Ceea ce þine ºi nu þine de imaginaþie.
Aºa se face cã, dacã m-aº da mai mult european decît român, nici cã mi-ar pãsa de isprãvile unora dintre aleºii noºtri. Dupã ce-au mimat la greu gîndirea ºi responsabilitatea faþã de fraierii de alegãtori, senatorii se pare cã au evaluat iarãºi vectorii ameninþãtori la adresa jefuitorilor naþionali cu acoperire de partid, drept pentru care au administrat o pãliturã de osîndã incredibilã luptei împotriva corupþiei de stat ºi partid. Ca structurã, cu ºanse de eficienþã în activitate, Direcþia Naþionalã Anticorupþie (DNA) se bucurã de o încredere nesperatã în mediile instituþionale ºi orgaziþionale europene, fãrã a mai vorbi despre cele politice. Ministrul Monica Macovei trece peste tot, în Europa, drept o garanþie pentru desãvîrºirea unui raid sãnãtos, cu capturile de rigoare, în rîndul trupei de mafioþi ºi jefuitori strategici cu protecþie de partid. E a nu ºtiu cîta oarã cînd punctez cã, pe lîngã cel puþin discutabilii sãi predecesori, Macovei chiar e un minstru sãnãtos al Justiþiei. E bine pentru România, e rãu tare pentru interesele ãlora cu votul exprimat de mandatarii din Senat. Cît le pasã unor aleºi de þarã, în general vorbind, am tot vãzut, ne-am mirat, ne-am scandalizat, ne-am resemnat. Trîntirea Ordonanþei dedicate DNA e deja prea mult. Þine cumva de limitele imaginaþiei, dar nu are nici o legãturã cu mesajul lui John Lennon.
De fapt, mã tem cã e ºi mai rãu. Pentru cine refuzã sã înþeleagã pînã ºi în acest ceas tîrziu cum se face socoteala din sectorul groaznicei caracatiþe a corupþiei naþionale, imaginaþia e oricum ceva dãunãtor. ªi nu sînt puþini deloc. Lor John Lennon le iese din încruciºãri la integrame ºi nu înþeleg cum de n-a ajuns fotbalul pe zãpadã sport olimpic. Poate cã nici nu i-a durut capul de o festivitate precum cea de la Torino, poate cã în general nu-i doare nimic. Pentru aceºti „ei“ faultarea constantã a reformelor din Justiþie e doar un fel cotonogire spectaculoasã a unei muieri ambiþioase ºi bãgãcioase. Pentru aceºti „ei“ nic nu meritã sã scrii. Numai cã nimic nu mã opreºte sã visez la ziua cînd „ei“ vor deveni nesemnificativi. Cã ziua aceea, dupã cum merg treburile prin þarã, riscã sã vinã cam cînd România o sã organizeze o ediþie a Jocurilor Olimpice de iarnã exact la Piatra Neamþ e deja altceva. ªi nu þine defel de imaginaþie.
P.S. La ora terminãrii acestui material, duminicã searã, Bruxellesul era cotropit de o ninsoare nefireascã. Fulgi moi ºi lipicioºi cãdeau din cer, iar circulaþia rutierã, aºa, de-o pildã, nu avea nimic împotrivã.
|
Autentificare
