Lipsa doctrinelor
A fost o vreme cînd partidele politice apãreau în Europa ca urmare a unor doctrine temeinice. Simplu: nu se nãºtea mai întîi partidul ºi apoi doctrina, ci taman invers. ªi ca sã nu sãpãm în gol, reluãm aici definiþia doctrinei dintr-un ilustru dicþionar franþuzesc, folosit în lumea întreagã. Potrivit acestuia, doctrina este un ansamblu de noþiuni ale unui sistem politic, economic etc.
La noi, cel dintîi partid politic, „Partida Naþionalã“ din anii Unirii, luase fiinþã pe baza doctrinei liberale abia nãscute în Franþa, bonjuriºtii fiind ºcoliþi la Paris ºi înrolaþi acolo în miºcarea masonicã. Mai apoi, marile partide cu adevãrat istorice s-au nãscut pe sol autohton, dar mereu sub influenþa curentelor de idei europene. Astfel, liberalii, conservatorii ºi socialiºtii (în ordinea cronologicã a apariþiei acestor doctrine în România) au pus bazele partidelor apãrute înainte de 1900 ºi destul de longevive, dat fiind faptul cã, din trei, douã sînt în momentul de faþã partide importante în Parlamentul nostru.
De cîþiva ani, studiez la faþa locului viaþa politicã a Franþei ºi nu încetez a mã mira de ciudãþenia doctrinarã în organizarea unor partide din Hexagon. Cu excepþia comuniºtilor, care se bazeazã pe marxism, atît socialiºtii francezi, cît mai ales aºa numiþii „gaulliºti“ par a fi organizaþi cu precãdere dupã niºte interese de (mare) grup social, nu neapãrat omogen, interese fluctuante, decît potrivit unei doctrine. Aºa se explicã de ce în marele partid al susþinerii preºedintelui Chirac, care ar trebui sã fie de orientare liberalã, se desprind tot felul de tendinþe centrifuge, de la cele conservatoare la cele din vecinãtatea socialiºtilor, domnul Nicolas Sarkozy fiind foarte departe de preºedinte din punct de vedere doctrinar. Ce este acest partid numai Dumnezeu ºtie cu siguranþã, cãci muncitorii îl socotesc prea de dreapta, iar patronii considerã cã este excesiv de stînga?!
La noi, începînd din anul 1990, Frontul Salvãrii Naþionale voia sã aparã ca un partid socialist (nu social democrat), dar funcþiona în sine o aripã cu tendinþe mai de dreapta. Liberalii se orientau repede cãtre liberalismul european contemporan, iar þãrãniºtii, din pãcate, nu mai reprezentau þãrãnimea, ca pe vremuri, ci încercau sã se plieze pe curentul creºtin democrat (catolic ºi protestant) din Apus.
Lipsit de doctrinã, cel puþin de o doctrinã specificã realitãþilor din România de azi, PNÞ a devenit PPCD ºi graviteazã la marginea sistemului politic naþional, spre paguba þãrãnimii, care nu are în prezent un partid al sãu, ci se urcã în barca social democratã, prea de stînga pentru interesele fermierilor. PNL, dupã ce „aripa tînãrã“ a lui Patriciu ºi Tãriceanu i-a dat o loviturã capitalã, fãrîmîndu-l în vreo ºapte grupuri, abia s-a reunit; dar, cu o lipsã acutã de doctrinã (repet) pentru „clasa de mijloc“ româneascã, tinde sã ia locul istoricului partid conservator, rãposat de mult, reprezentînd interesele marelui capital.
PSD, dupã o serie de transformãri care l-au mutat prea mult cãtre dreapta, datoritã intereselor liderilor bogaþi, în pofida eforturilor ºi sfaturilor domnului Ion Iliescu, se aflã acum în cãutarea unei identitãþi noi, nemaiputînd reprezenta þãrãnimea ºi avînd, spre deosebire de Occident, o bazã instabilã la oraºe.
PD, dintre toate partidele româneºti cel mai eclectic (de la social democraþie la PP) ºi mai lipsit de o doctrinã europeanã sau naþionalã, este rezultatul a douã mari lovituri de palat: prima, la care am fost martor direct, loviturã datã de Petre Roman lui Ion Iliescu în anul 1992, cînd s-a rupt de FSN ca rezultat al luptei pentru putere la vîrf, nu din considerente ideologice, FSN fiind atunci lipsit de o doctrinã clarã. A doua, lovitura datã de Traian Bãsescu lui Petre Roman, cînd s-a rãsuflat lozinca „Petre, eºti cel mai bun!“. Dupã modelul francez, PD încercã acum, prin aglutinare, crearea unui partid (Partid - grupare de persoane unite prin aceleaºi opinii, aceleaºi interese, aceleaºi acþiuni politice) de tip gaullist-prezidenþial, deci sã îmbrace o hainã doctrinarã europeanã de centru, eventual cu catrinþã ºi bundiþã, prin încorporarea PPCD Ciuhandu.
PRM are o doctrinã fluctuantã ºi contradictorie ºi de aceea urcã ºi coboarã rapid în simpatia publicã, fãrã a pãrãsi locul sãu de partid justiþiar ºi naþionalist.
Trãsãtura dominantã a partidelor româneºti, deocamdatã în mare crizã de doctrine politice potrivite þãrii de azi, este (folosesc termenul în sens pozitiv!) oportunismul. Merge ºi-aºa, vorba veche. ªi, la drept vorbind, asta este situaþia generalã în Europa zilelor noastre, înþeleasã de politologi ca o perioadã de tranziþie ºi de reaºezare a doctrinelor politice.
Chestionat în faþa milioanelor de telespectatori asupra doctrinei partidului pe care îl conduce, o cãpetenie a numãrat repede trei „piloni“ (zisa dumnealui): familia, credinþa ºi naþia. Bine, onorabili piloni! Da' doctrina?
Cînd s-o trezi din letargie Moromete, vom avea surprize mari! În plus, la intrarea în sala de banchete se pregãteºte sã ia avînt partidul huliganilor, care nu are mamã, n-are tatã, n-are doctrinã, dar dispune de pumni ºi de bîte, reprezentînd gloata. Iar gloata nu este poporul; ºi trãsãtura principalã a psihologiei de gloatã este spiritul distructiv, violenþa fãrã responsabilitate. Am cunoscut aceastã gloatã în anii 1990-91, cînd fãcea legea (junglei) în Bucureºti. ªi se pare cã nimeni nu ia în seamã pericolul! Cu atît mai rãu.
|
Autentificare
