 Sãrbãtoarea celor patruzeci de mucenici
Creºtinii prãznuiesc, an de an, pe 9 martie, pãtimirea celor patruzeci de sfinþi din Sevastia Armeniei, iar ziua pomenirii lor în calendar a devenit una din cele mai populare, îndrãgite ºi aºteptate, datoritã tradiþiilor ºi obiceiurilor create ºi perpetuate pînã în zilele noastre. ªi mai ales cã este una din puþinele zile din Postul Mare cînd credincioºilor li se oferã momente de bucurie nu numai spiritualã prin slujbele bisericeºti, ci ºi gastronomicã, prin acei colãcei fãcuþi în formã de 8, cu miez de nucã ºi miere de albine. Dupã tradiþia popularã, bucuria este mai mare mai ales pentru bãrbaþi, întrucît azi este dezlegare la vin ºi se spune cã este chiar obligatoriu sã fie bãute patruzeci de pahare, pentru sufletul fiecãrui mucenic în parte.
Istorisirea vieþii celor patruzeci de ostaºi din Sevastia Armeniei are un caracter insolit. Ei fãceau parte din ceata unui voievod pe nume Agricola, pe timpul împãratului Liciniu, prigonitorul creºtinilor. Acesta, aflînd despre cei patruzeci de soldaþi cã sînt creºtini, i-a obligat sã se închine la idoli. Aceºtia, refuzînd sã se lepede de dreapta credinþã, au fost aruncaþi în temniþã prin porunca voievodului, pentru a le da rãgaz de gîndire, dar în zadar. Tradiþia bisericii spune cã li s-a arãtat Domnul în miez de noapte, spunîndu-le: „Cel ce va rãbda pînã la sfîrºit, va fi mîntuit“.
Crudul ºi vicleanul voievod s-a strãduit sã-i înduplece, promiþîndu-le bogãþii ºi ranguri, dar ostaºii l-au înfruntat, spunînd cã ei rãmîn slujitorii lui Hristos. Atunci, crudul Agricola a poruncit sã se arunce cu pietre în ei, dar pietrele se întorceau asupra celor ce le aruncau, voievodul însuºi fiind lovit peste gurã de un bolovan. Furios, Agricola a ordonat ca ostaºii sã fie dezbrãcaþi ºi duºi în mijlocul unui iezer. Seara, apa iezerului a început sã îngheþe ºi sã prindã trupurile celor patruzeci de ostaºi. Unul dintre ei n-a mai putut rãbda ºi a spus cã se va jertfi zeilor, dar, dupã ce a fost scos din apa îngheþatã, a murit. Cei rãmaºi se rugau în continuare lui Dumnezeu, pînã cînd, în miez de noapte, s-a fãcut luminã ºi peste ei s-a împrãºtiat cãldurã ca vara. Unul din strãjeri, care era treaz, a vãzut patruzeci de cununi luminoase lãsîndu-se peste capetele celor din iezer, dar una nu avea peste ce sã se aºeze. Paznicul a simþit chemarea lu Dumnezeu ºi, aruncîndu-se în apã, a strigat: „Sînt creºtin, Doamne, numãrã-mã ºi pe mine în aceastã ceatã“. Cînd s-a aflat la împãrãþie aceste minuni, s-a dat poruncã ca ostaºii sã fie scoºi din apã ºi duºi la cazne. Li s-au sfãrîmat gleznele cu ciocane, apoi au fost arºi de vii, iar oasele lor au fost aruncate într-un rîu, de unde au ieºit la suprafaþã prin semne cereºti, ºi apoi îngropate la loc cuvenit, prin grija poporului credincios.
|
Autentificare
