Un eveniment… discret
…Ce-mi plac mie oximoroanele, sã vã spunã elevii mei; nu rezist niciunuia!
Tot mai multe nume “de firmã” pe scenele pietrene în ultima vreme, ceea ce e bine. Sigur, ne-ar place sã vinã ºi cu spectacole “de firmã”, dar - bine ºi-aºa. Este, poate, o nostalgie a începuturilor, pentru cã motorul acestor popasuri de festival sau de turneu sînt de obicei actuale “stele” ale vieþii de spectacol bucureºtene care, în tinereþea lor artisticã, au învãþat alfabetul teatrului “la adevãr” în Piatra Neamþ. Cît ce-au plecat Maia Morgenstern ºi Maria Teslaru, iatã, o nouã întîlnire foarte de vineri seara.
Pe mine m-a invitat o colegã. Cînd am ajuns acolo, am aflat primul lucru inedit: accesul la spectacol se fãcea exclusiv pe bazã de invitaþii. Incitant, foarte incitant. ÃŽn hol – organizatorii, foarte emoþionaþi cã sala nu se va umple. S-a umplut lejer, cu invitaþi cu invitaþii ºi cu invitaþi fãrã invitaþii, cã de-aia-s invitaþii, invitaþi ºi invitaþiile, invitaþii. Nu?
Piesa, Trei pe o canapea & valetul, pe un text de Marc Camoletti, încercat profesionist al genului, era, vorba cuiva, “nimic mai mult decît voia sã fie”: o trãsnaie simpaticã, sutã la sutã bulevardierã, bazatã pe combinaþii ale douã cupluri luate cîte douã. Plus valetul, evident.Ce iese, adicã, atunci cînd doi soþi la o vîrstã coaptã se hotãrãsc sã-ºi “refacã viaþa” cu vis-à-vis-uri mult mai proaspete, ca vîrstã ºi mentalitate. O piesã numai bunã de turneu: un decor unic, în care cinci personaje susþin cu vervã imbroglio-ul.
Textul, ca s-o spun ºi pe-asta, suferea de o lipsã de adaptare care mã fãcea sã mã gîndesc cu nostalgie la “localizãrile” lui Alecsandri ºi Negruzzi: pe ici, pe colo, o traducere stîngace, adicã lipsitã de supleþe ºi/sau complexatã de o insuficientã cunoaºtere a limbii originale, genera crispãri ale textului ºi, principiu al dominoului, îi stresa pe actori care încercau sã suplineascã prin convingere ceea ce era carent în comprehensibilitate. Dar aceºtia, vechi “lupi de scenã” (cu mici excepþii), nu s-au lãsat demoralizaþi din atîta ºi au luat cu asalt disponibilitatea publicului de a încheia în stil “descreþit” sãptãmîna.
Hai, cã am ajuns ºi la actori; tot amîn eu, amîn, ca sã cultiv suspansul, dar a venit ºi rîndul lor. I-am (re)vãzut, aºadar, pe Iura Darie, bun prieten al generaþiei mele ºi al Mihaelei de altãdatã (mereu mã întreb dacã mai poate desena simetric ºi simultan la douã mîini); cei mai tineri îl ºtiu din filmele de odinioarã ºi din serialele mai noi. Este frapant cîtã energie emanã încã acest actor, chiar în acest rol (Valetul, fireºte) cãruia îi dã o altã cheie decît prevedea textul: acolo avem de-a face cu un personaj stil Jeeves al lui P. G. Wodehouse, pe care el îl trece, cu oarece resturi, în registrul Arlecchino-Truffaldino-Scapin. I-am revãzut pe Candid Stoica, care reuºeºte în bunã parte sã treacã peste barierele propriilor canoane morale pentru a interpreta un avocat extrem de dornic, ºi el, sã þinã pasul cu trecerea vremii, pe Anca Pandrea, ca de obicei excelent “soldat” al oricãrei piese în care se angajeazã, tot ca de obicei excelent sprijin ºi “ridicãtor la plasã” pentru colegii de breaslã mai vîrstnici ori mai tineri, pe Victor Yila, proaspãt teleportat de pe Planeta Vouã, simpatic în miserupismul cu care ºarjeazã fãrã milã, conºtient cã este reala patã de culoare – n-am rezistat sã nu bag acest calambur, regret – a spectacolului ºi pe Ana-Maria Lazãr, pe care, pînã anul acesta, n-o mai vãzusem în Teatrul Tineretului de pe cînd o mai canonea bunica ei, fie odihnitã, împletindu-i codiþele.
Fapt curios: eu, adversara dicþiei actorilor tineri, am constatat cã aceºtia doi din urmã ºtiu mai cu precizie sã-ºi “arunce vocea”, cum se (mai) spune în teatru decît veteranii. Presupun cã montarea este conceputã pentru o salã-studio, unde verbiajul prea larg dã impresia de rãstealã.
Cu duioºie am perceput un uºor trac la intrarea în text, explicat la urmã de cuvintele emoþionate adresate publicului de cãtre actori; atunci mi s-a confirmat impresia cã îl vãzusem pe Candid Stoica într-o monografie a TT-ului. ªi m-am bucurat de bucuria actorilor ºi de plãcerea ºi – risc eu un adjectiv care va fi sigur prost înþeles – umilinþa cu care au primit aplauzele aºa cum primiserã ºi invitaþia.
Per total, a fost, repet, un spectacol de vineri seara, cînd, vorba unui spectator ieºind cu nevasta la braþ, “mai avem nevoie ºi de aºa ceva, cã de chestii crunte ne-am sãturat pînã-n gît”. A fost un fel de memento agreabil despre perenitatea unui model dramatic prin perenitatea unor generaþii actoriceºti.
ªi a mai fost ºi o splendidã, splendidã declaraþie de dragoste, dar despre asta, sîc, nu vã mai spun nimic. Ia, nu le mai ºtiþi pe toate, cã îmbãtrîniþi prematur, ca mine!
|
Autentificare
