Iubirea de neam nu e o scuzã
La ora la care scriu - miercuri dimineaþa - în þarã abia încep manifestãrile Consiliului Naþional al Secuilor. Deocamdatã, la Strasbourg - unde are loc o sesiune a Parlamentului European la care participã ºi observatorii români - ecoul lor n-a ajuns (bine ar fi nici sã nu ajungã, semn cã nu s-ar fi întîmplat nimic grav!). Un lucru mi se pare cert: dupã declaraþiile de început, unele radicale, liderii CNS par a fi înþeles cã nu-s în folosul nimãnui convulsiile etnice, în acest an decisiv pentru destinul nostru european. De fapt, niciodatã nu e timp potrivit pentru excitarea sensibilitãþilor etnice; aceste probleme, delicate, trebuie discutate calm, între oameni cu capul limpede, ºi nu în manifestaþii „de stadion“. Dacã va fi cazul (eu aº vrea sã nu fie), voi reveni asupra acþiunii CNS.
Existã, aproape de noi, un exemplu dureros de proastã gestionare a etnicitãþii. Sîrbii, vecinii noºtri, tocmai l-au îngropat pe fostul lor lider Slobodan Miloºevici - politicianul care a început prin a fi populist, a continuat prin a fi rãzboinic ºi a sfîrºit ca judecat (la Haga) pentru crime de rãzboi. Trist destin! ªi mãcar de-ar fi fost numai destinul lui! Trei rãzboaie a purtat Miloºevici în fruntea Serbiei (ulterior a Iugoslaviei) de-a lungul anilor '90 ºi le-a pierdut pe toate. Rezultatul: drame ºi psihoze din care mîndrii noºtri vecini încã nu au ieºit. Acest individ, al cãrui singur merit a fost acela de a fi intuit vidul de putere rãmas în fosta Iugoslavie dupã moartea lui Tito, a fost ºi cel care s-a grãbit sã-l umple, cãutînd legitimitate printr-un discurs naþionalist. Astfel a dat foc (la propriu) acelei þãri pe care, acum 20 de ani, noi, românii, o admiram atît de mult - tocmai pentru deschiderea ei spre Vest ºi pentru libertãþile din interior.
Cazul Miloºevici repune o întrebare veche, cãreia numai democraþiile reale îi pot oferi rãspuns: pînã unde poate merge - pentru a nu fi toxicã - iubirea de neam? Personal, nu am nici o îndoialã cã Miloºevici a iubit Serbia. Darm iubirea de neam sau þarã nu scuzã, prin ea însãºi, nimic. ªi Hitler ºi-a iubit Germania, dupã cum e foarte sigur cã, în felul lui, ºi Stalin a iubit URSS.
E de înþeles cã mulþi sîrbi pãstreazã nostalgia vremurilor în care Iugoslavia era þara cea mai luminatã din întreg Estul european. Acestora, Miloºevici le-a vorbit o vreme despre orgoliu, glie, vechime, duºmani, supremaþia etnicã etc. În spatele vorbelor au murit oameni. Din cauza exceselor lui Miloºevici, un blam nedrept s-a extins peste toþi sîrbii, consideraþi ca principali vinovaþi - pînã la finalul conflictului, cînd a devenit clar cã victime ºi cãlãi avuseserã toate etniile (aºa cum se întîmplã mereu într-un rãzboi civil).
Moartea lui Miloºevici, prin ea însãºi, nu rezolvã nimic. Rana din mintea ºi sufletul sîrbilor va mai dura. Acolo, acum reformatorii par a fi în impas, iar Partidul Radical Sîrb (SRS, cel mai naþionalist) e în fruntea sondajelor. Provincia Kosovo agitã problema independenþei, iar Muntenegru vorbeºte de ruperea federaþiei cu Serbia.
Aviz ºi tuturor exaltaþilor de la noi: cînd ai aprins un pai din snopul etnic, nimeni nu ºtie cum ºi cînd se va stinge focul în þarã.
|
Autentificare
