Partizani?!

În timpul campaniilor din URSS, trupele germane, mai rar cele românesti, au fost atacate de „partizani“, unitãti de gherilã pregãtite de regimul sovietic pentru sabotaje ĂŽn spatele frontului. Aceste unitãti, protejate de mlastini si pãduri imense, erau alcãtuite din ostasi sovietici de nationalitate ucraineanã lãsati de nemti la vatrã, din activisti ai partidului bolsevic si din desanturi de parasutisti lansate anume. Foarte putini dintre partizani, cu exceptia activului de partid, erau cu adevãrat civili, masa luptãtorilor fiind constituitã din militari.
Pe seama acestora s-a brodat o adevãratã literaturã rusã, compusã din evenimente reale si din legende propagandistice.
Citind „Anuarul 2004-2005“ al Colegiului National „Petru Rares“, atentia mi-a fost atrasã de paragraful cu privire la „partizanii“ nemteni, din studiul „Orasul Bicaz - cadru geografic si scurt istoric (II)“, de prof. Claudia Grasu. „ÎncepĂŽnd din toamna anului 1943, ĂŽn pãdurile din jurul Bicazului au ĂŽnceput sã actioneze grupuri de partizani formate din muncitori si militari fugiti de pe front; aceste grupuri erau sprijinite de populatie“, consemneazã distinsa profesoarã, citĂŽnd Arhivele Nationale.
CĂŽteva ĂŽntĂŽmplãri mã fac sã intervin ĂŽn lãmurirea chestiunii „partizanilor“ nemteni. Prima, din anul 1944. Tatãl meu, ofiter de rezervã si comandant al unui detasament de constructii, unde era secondat de ĂŽnvãtãtorii - ofiteri Gheorghe Mancas de la BĂŽrgãuani si Laurentiu Turcu, de la Tupilati, a fost avertizat cã ĂŽn munti au fost parasutati partizani sovietici, ĂŽn primãvara anului 1944. A primit ordin sã-i captureze. Tãranii au condus ostasii români pĂŽnã la locul unde se ascundea „armata“ celor doi parasutisti: o femeie ofiter, rusoaicã, rãnitã grav ĂŽn cãderea cu parasuta si un basarabean. Ca sã nu fie prinsã, femeia s-a sinucis, iar basarabeanul s-a predat strigĂŽnd „frati români, bine cã am ajuns la voi!“.
Alta. În anul 1951, studentul Stefan Cazimir a fost trimis pe Valea Bistritei, de la Bicaz la Mãdei, de studioul de film documentar din Capitalã (fostul „Sahia“), pentru a da de urma „partizanilor“ din anul 1944, cu scopul de a scrie scenariul unui film documentar despre eroismul comunistilor din Neamt. În convorbirile cu tãranii, cu autoritãtile civile si cu jandarmii locului, a constatat cu tristete cã acei cĂŽtiva (se pare cã trei) partizani nemteni fuseserã cu totii parasutisti sovietici si cã singurul lor gest eroic era sã se predea românilor, cu arme si cu bagaje.
A treia. Fugit de pe frontul de la Pascani, un soldat bicãjean (al cãrui nume nu-l pot da, ĂŽntrucĂŽt omul trãieste, mi-a mãrturisit demult ceea ce urmeazã, din prietenie, si nu vreau sã-i amãrãsc bãtrĂŽnetile), s-a ascuns ĂŽn pãdurea Tarcãului, ĂŽn vara lui 1944.
Acolo ĂŽi aduceau ai lui mĂŽncare din cĂŽnd ĂŽn cĂŽnd. Ca si el, ĂŽn codru se ascundeau mai multi dezertori, cu totii aflĂŽndu-se ĂŽn legãturã cu familiile lor. Jandarmii, convinsi cã rãzboiul este pierdut, din dorinta de a-si asigura viitorul, minteau cu privire la acesti dezertori, inventĂŽnd povesti cu partizani. Ruptura de la 23 august 1944 l-a prins pe prietenul meu ĂŽn pãdure, unde, luĂŽnd urma unui grup de ofiteri fugari din fata rusilor, a gãsit o geantã cu banii unui regiment, aruncatã sau pierdutã de cei care se retrãgeau. Cu acesti bani, omul a reusit sã-si facã o gospodãrioarã frumoasã ĂŽn Bicaz, a obtinut de nevastã cea mai mĂŽndrã fatã din sat (care mai apoi a fugit cu un tĂŽnãr inginer de la hidrocentralã, nu ĂŽnainte de a i se aplica o corectie traditionalã), a muncit pe santier si a pãstrat o amintire de nesters anului 1944.
Iatã de ce am ĂŽndoieli serioase ĂŽn legãturã cu „partizanii“ bicãjeni din anii 1943-1944. Teoretic, ar fi trebuit sã fie comunisti localnici, dar ĂŽn acel timp, cu exceptia comunistilor evrei, tĂŽrgoveti, nu erau ĂŽn Neamt decĂŽt vreo cĂŽtiva comunisti români (Cãciuleanu, Ontanu - din familia cãruia face parte cunoscutul primar de sector din Bucuresti - si Zargiu); si ei cu sigurantã nu au fost partizani. Optez pentru ipoteza dezertorilor, confirmatã de localnici.
Luptãtori ĂŽn munti se pare cã am avut si noi, ĂŽn Neamt, dar dupã 1945. Sublocotenentul de securitate Nitã, elevul meu la Liceul Seral din Bicaz, a avut o vreme misiunea de a urmãri un asemenea grup. Dacã grupul a existat cu adevãrat sau era doar o nãlucire a sefilor lui se poate afla cercetĂŽnd arhivele securitãtii de la Bicaz, din anii 1950-1960, pentru cã fostul sublocotenent, care mi-a mãrturisit atunci ĂŽn tainã cele de mai sus, a trecut la cele vesnice.