 „ÃŽn acuarelã, printr-o muncã de Sisif, poþi atinge aripa de înger a culorii“
• interviu cu artistul plastic Iulia Hãlãucescu Artistul plastic Iulia Hãlãucescu „urcã“, astãzi, cea de-a 82-a treaptã a devenirii sale ca om ºi desãvîrºirii ca „rapsod“ al Neamþului, ºi nu numai, zugrãvit întru eternitate prin imagini sublime ºi culori fãr' de egal. 82 de ani de viaþã ºi muncã dãruitã frumosului, de care „Doamna acuarelei româneºti“ este mîndrã ºi pe care îi cinsteºte, aveam sã aflãm, în plin proces de creaþie. „ÃŽntr-adevãr, sînt la vîrsta cînd fac bilanþul unei activitãþi de-o viaþã, dar asta nu înseamnã cã nu creez în continuare ºi nu-mi pregãtesc chiar ºi mici expoziþii“, a afirmat Iulia Hãlãucescu, într-un interviu înregistrat de cãtre redacorul Monitorului de Neamþ cu douã zile înainte de aniversarea zilei de naºtere a anului 2006.
„Am avut ºansa de a face cîte ceva pe acest tãrîm“
Reporter: Stimatã doamnã Iulia Hãlãucescu, mã simt onorat în a fi mesagerul redacþiei Monitorului de Neamþ ºi, prin aceasta, a cititorilor sãi, de a vã spune «La mulþi ºi fericiþi ani!» acum, cînd v-aþi adãugat încã o petalã în frumosul buget al unei vieþi trãite sublim ºi în folosul tuturor iubitorilor de artã.
Iulia Hãlãucescu: Vã mulþumesc din tot sufletul. Mã bucur foarte mult cînd vãd cã oamenii de înaltã simþire îºi amintesc de artiºti, iar printre aceºtia, dupã cum se vede, mã numãr ºi eu. Vreau sã vã spun cã mã simt foarte fericitã cã am atins vîrsta la care nu mã aºteptam. ªi dacã femeilor, în general, nu le place sã-ºi dezvãluie vîrsta, eu o fac cu plãcere, deoarece mã simt o norocoasã. Nu este uºor sã atingi o asemenea vîrstã. Din cei cinci fraþi, eu am fost cea mai micã. Mã bucur cã am ajuns sã pun în valoare ceea ce am fãcut pe parcursul vieþii. Sînt puþini artiºtii care au reuºit sã facã asta. Trebuie spus cã este foarte greu ca, dupã moartea unui artist, sã se ocupe cineva de opera sa, aºa cum ar face-o el însuºi. Or eu, din fericire, am avut ºansa de a face cîte ceva pe acest tãrîm. Am creat un muzeu la Tarcãu, meleagul meu natal, pe care îl divinizez pentru frumuseþile sale ºi oamenii sãi, o salã la Bicaz, care este deosebit de frumos aranjatã la Muzeul de Istorie, iar, recent, am scos un album de o calitate documentarã ºi o þinutã graficã deosebitã.
Rep.: Un artist de excepþie se situeazã întotdeauna în „Parnasul“ spiritual al comunitãþii din care face parte. Dumneavoastrã aveþi un loc în „Pantheonul“ valorilor culturale ale contemporaneitãþii. Cum receptaþi acest sentiment al nemuririi?
I.H.: Legat de acest lucru, mã simt o fericitã ºi o norocoasã. Eu am gustat, în timpul vieþii, din satisfacþia datoratã aprecierii mele ºi a operei create de mine de cãtre contemporani. Am fost apreciatã în judeþul meu ºi numai. Acesta este un lucru rar în lumea artisticã.
Pentru asta eu mulþumesc tuturor concitadinilor mei ºi acelora care ne-au sprijinit în tot ce am fãcut pe tãrîm artistic. Ca sã nu mai vorbesc de suportul acordat pentru a amenaja un muzeu la Tarcãu, la care nu gîndeam nici în cele mai plãcute vise ale mele. Revin ºi afirm cu toatã sinceritatea cã am fost o norocoasã ºi-n acest lucru. Cît priveºte „Pantheonul“ despre care vorbeaþi, m-aº bucura ca acel loc sã revinã creaþiei mele, care oricum poartã întreg sufletul meu revãrsat în formã ºi culoare.
„Am avut onoarea sã am ca profesori personalitãþi de excepþie, precum George Cãlinescu, Tudor Vianu, Mihail Ralea, Anton Dumitriu, sau Mircea Florian“
Rep.: Fiindcã aþi adus vorba despre creaþia artisticã, ne-am simþit onoraþi sã ne vorbiþi cîte ceva despre acest subiect, pentru cã cine poate vorbi mai bine decît autorul însuºi, cel care a trãit pe viu fenomenul actului creaþiei?
I.H.: Am sã încep cu sfîrºitul. În 2006, voi trãi un eveniment expoziþional de excepþie. Voi expune la Muzeul de Artã Piatra Neamþ, alãturi de maestrul meu, Schwitzer - Cumpãna, la rugãmintea celei care se ocupã de opera regretatului pictor, doamna Zoe Stoicescu Apostolache. Vã daþi dumneavoastrã seama ce înseamnã asta pentru mine? Sã expun alãturi de cel care mi-a cãlãuzit, în tinereþe, paºii spre perfecþiunea artisticã... Pentru cã vreau sã amintesc faptul cã, atunci cînd eram studentã la filosofie, am luat cunoºtinþã, prin Universul, cu pictura lui Schweitzer - Cumpãna. Mi-a plãcut ºi m-am simþit atrasã de maniera în care picta. Nici nu ºtiam dacã este în viaþã. L-am cãutat ºi i-am cerut sã mã primeascã în atelierul sãu. Pentru asta, am prezentat ºi o mapã de lucrãri. I-am plãcut ºi am rãmas discipola sa. Revenind la creaþia mea, pot afirma cã, dintre toate tehnicile picturii, am gãsit resurse inepuizabile în acuarelã, pentru care am fãcut o pasiune. Vã fac o confesiune. O simt cea mai apropiatã deoarece vibreazã cel mai intens cu temperamentul ºi sensibilitatea mea artisticã. Este adevãrat cã, în opera mea, ºi-a pus amprenta ºi formaþia mea filosoficã. Am avut onoarea sã am ca profesori personalitãþi de excepþie, precum George Cãlinescu, Tudor Vianu, Mihail Ralea, Anton Dumitriu, sau Mircea Florian. Toþi aceºtia mi-au format o concepþie despre viaþã, care s-a rãsfrînt, mai apoi, în opera mea artisticã. Peste toate acestea a fost munca. În legãturã cu munca din creaþie, acelaºi maestru Schweitzer - Cumpãna îmi spunea cã în artã trebuie sã munceºti atît de mult, încît la o lucrare executatã sã se creadã cã e fãcutã singurã. Ei, în acuarelã lucrurile stau exact aºa, deoarece, spre deosebire de alte tehnici, în care este permisã revenirea, pentru o acuarelã trebuie s-o iei mereu de la capãt, precum Sisif, pînã ce atingi aripa de înger a culorii. Aici, culoarea trebuie sã fie de o calitate bunã, iar suportul material - hîrtia - sã aibã o fibrã care sã permitã mersul pensulei, precum o mîngîiere dumnezeiascã. Nu întîmplãtor, noi, artiºtii, ºi mai cu seamã acuareliºtii spunem cã, la început, a fost culoare, acel pigment de apã pur ca sufletul, unduios ca dansul ºi muzica, înaripat ca poezia. Pensulaþia molcom ºoptitoare a acuarelei trezeºte în artist ºi, mai apoi, în fiecare admirator al unui tablou, o emoþie melancolicã, ce se confundã cu inefabilul.
Un sfat pentru artiºtii români: „sã-ºi cultive originalitatea, iar prin opera lor sã promoveze valorile culturale româneºti“
Rep.: Aþi vorbit cu emoþie ºi respect despre maestrul dumneavoastrã spiritual, pictorul Schweitzer-Cumpãna, ne puteþi vorbi ºi despre vreun posibil discipol de-al artistei Iulia Hãlãucescu?
I.H.: Din nefericire nu. Tinerii nu mai sînt atraºi de acuarelã, pe motiv cã nu se cumpãrã sau dacã da, se vinde mult mai slab ca uleiul. Este regretabil, pentru cã talente avem, dar fiecare preferã sã abordeze o tehnicã cerutã pe piaþã, cu precãdere pictura în ulei. Or, noi am avut o tradiþie, majoritatea marilor pictori fãcînd ºi acuarelã. Am în vedere pe Luchian, pe Grigorescu ºi mulþi alþii, care au format adevãrate ºcoli, fãcînd din acuarelã o artã de sine stãtãtoare. Cît priveºte occidentul, artiºtii de acolo încearcã fel de fel de tehnici ºi maniere, doar pentru a promova aºa-zisa noutate ºi originalitate. Artiºtii tineri români, la rîndul lor, îi imitã ºi, astfel, te trezeºti cã nu mai poþi face nici o diferenþã între un pictor ºi altul. Pentru talentaþii artiºti români am un sfat: sã-ºi cultive originalitatea, iar prin opera lor sã promoveze valorile culturale româneºti. Sã nu uite niciodatã cã sînt români. Doar prin filonul matricei lor spirituale vor putea învinge în artã.
Rep.: Doamnã Iulia Hãlãucescu, fie ca anul 2006 sã vã aducã multã sãnãtate, putere de muncã ºi fericire. Vã promitem cã, peste un an, cu aceeaºi ocazie, vom fi iarãºi pentru continuare discuþiei.
I.H.: Sã dea Dumnezeu! Uºa atelierului meu vã va fi mereu deschisã.
|
Autentificare
