Floriile, o sãrbãtoare a reînnoirii
Sãrbãtoarea este deschidere cãtre transcendent, cãtre Dumnezeu, o comuniune cu Dumnezeu, o anticipare pãmînteascã a Raiului. Un celebru istoric, vorbind despre vechii evrei, arãta rolul covîrºitor pe care l-au avut sãrbãtorile în viaþa lor. Între altele, spunea cã Moise a întrebuinþat doar 10 porunci pentru a fixa Legea, dar a avut nevoie de o carte pentru a fixa sãrbãtorile, fiindu-le de mare folos în pãstrarea fiinþei lor.
Cuvîntul „sãrbãtoare“ derivã din latinescul dies servatoria, prescurtare din conservatoria, sau, pe scurt, servatoria (servatio, servationis, conservatio, conservationis, conserva, conservare) - a pãstra, a respecta, a ocroti, a salva de la pieire.
Termenul „sãrbãtoare“ a trecut ºi în terminologia creºtinã româneascã, cu sensul de aniversare, comemorare. El redã ceea ce românii numeau solemnitas, adicã pãstrarea vie în amintire a unui eveniment, evocarea periodicã a Dumnezeului Celui Viu, Atotputernic ºi a fiinþelor de dimensiuni religioase ºi morale deosebite. E de la sine înþeles cã noþiunea de „sãrbãtoare“ a trecut în creºtinism cu semnificaþia ei creºtinã, adicã a primit conþinut creºtin. La daco-romani, în locul zeilor pãgîni, dies conservatoria, deodatã cu îmbrãþiºarea noii religii de cãtre aceºtia, a fost invocat unicul Deus Conservator, Theos Soter, Dumnezeul cel Adevãrat, Mîntuitor. Sãrbãtoarea este zi de odihnã, reculegere, întãrire moralã, prilej de invocare a Dumnezeului Celui Izbãvitor ºi de trãire în relaþie mai intensã cu El. ÃŽn accepþia ei creºtinã , sãrbãtoarea aduce „Cerul pe pãmînt“, fãcîndu-i pe creºtini sã simtã prezenþa divinã, sã bãnuiascã fîlfîitul de aripi al Marelui Nevãzut. „ÃŽn timpul sãrbãtorii, ei simt pãmîntul boltindu-se spre cer“, „capãtã zelul de a înfãptui acordul complet cu Creatorul , cu existenþa generalã, cu ei înºiºi, cu obºtea vieþii“. ÃŽn sãrbãtori, creºtinii se întîlnesc cu Dumnezeu, cu Biserica, Maica Domnului, cu toþi sfinþii. Ei comemoreazã cele mai importante momente din istoria vieþii Mîntuitorului, ale istoriei Bisericii Creºtine, într-o oarecare mãsurã, chiar ale cosmosului întreg. Creºtinii gãsesc în ele izvorul întãririi lor morale, deschideri spre zariºtele spirituale superioare, sînt trepte spre desãvîrºire. Sãrbãtorile aduc bucurii chiar simþurilor, sãnãtate ºi un saþ firesc realizabil; ele implicã ºi o destindere, chiar o distracþie curatã. Sãrbãtorile degajã un optimism festiv, aduc o plinãtate spiritualã, ca urmare a prezenþei Providenþei în viaþa creºtinului.
„Drumul vieþii celei noi nu este neted ºi semãnat cu trandafiri“
Ce reprezintã Floriile? O reînnoire - în conºtiinþa creºtinã - a ipostazei împãrãteºti a Dumnezeiescului Mîntuitor, prin intrarea în Ierusalim, în preajma cutremurãtoarelor Sale Patimi. Duminica Floriilor precede cu o sãptãmînã Duminica Învierii. Ea cade în plinã primãvarã, este o zi de bucurie, însoritã.
Sfintele Evanghelii istorisesc evenimentul cu lux de amãnunte (Matei 21,1-11; Marcu 11,1-10; Luca 19, 29-40; Ioan 12, 12-28). Din cuprinsul lor rezultã urmãtoarele momente mai importante: poporul L-a întîmpinat pe Iisus cu entuziasm, cu însufleþitã bucurie, adresîndu-I uralele: „Osana, Fiul lui David! Binecuvîntat este Cel Ce vine întru Numele Domnului! Osana, întru cei de sus!“; El ªi-a fãcut intrarea în cetatea lui David cãlare pe mînzul unei asine, fiind întîmpinat de mulþime cu ramuri de finic. Imensa mulþime care însoþea pe Domnul la intrarea în Ierusalim era tocmai cea zguduitã de proaspãta minune sãvîrºitã în Betania, prin învierea lui Lazãr.
S-ar pãrea cã este un nonsens sã avem un praznic de bucurie în perioada imediat premergãtoare Sãptãmînii Patimilor. ªi, totuºi nu! Adîncind lucrurile, creºtinii vor înþelege cã drumul vieþii celei noi nu este neted ºi semãnat cu trandafiri. Este luptã sfîntã, jertfa curatã ºi neprecupeþitã, spre a micºora micimea egoistã din noi ºi a ne alãtura Lui Iisus în Suiºul Sãu, pentru ctitorirea împãrãþiei celei noi. Gîndind ºi simþind astfel, ei vor trãi cea mai frumoasã ºi mai deplinã bucurie, fiindcã urmeazã pe Iisus, Care, prin încercãri ºi lupte ale vieþii, ne duce într-o zare mai înaltã de trãiri duhovniceºti, faþã de care plãcerile ºi uºurinþele vieþii de faþã pãlesc, pînã la anihilare, aºa cum se exprimã Sf. Apostol Pavel: „Dar cele ce-mi erau mie cîºtig, acestea le-am socotit pentru Hristos pagubã. Ci mai vîrtos pe toate le socotesc pagubã, faþã de înãlþimea cunoaºterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am pãgubit de toate ºi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos sã dobîndesc“ (Fii 3, 7-8).
„Cum L-am primit pe Mîntuitorul ?“
Sãrbãtoarea Floriilor nu ne aminteºte numai bucuria trecãtoare a unei mulþimi prinse într-o vibrantã manifestaþie, uneori regizatã de cãpetenii rele, ci ºi bucuria unei credinþe simple ºi curate. Ea poate fi sfãrîmatã de împrejurãri pentru o perioadã scurtã de timp ºi probabil cã ar pãrea chiar stinsã, dar se întoarce ºi se scoalã în picioare, nemuritoare ºi biruitoare ca Iisus, din Care primeºte puteri totdeauna înnoitoare... Acestei credinþe nu aparþin cei ce strigã azi „Trãiascã!“, ºi mîine „Jos!“, ci acei care nu ºi-au schimbat niciodatã strigãtul pentru Hristos, ci I-au înãlþat „Osana!“ din adîncul inimii, în orice ceas al vieþii lor. Duminica Floriilor este o sãrbãtoare cu datini strãvechi, între care întrebuinþarea ramurilor verzi, care se sfinþesc la acest praznic. Noi nu avem palmier, în locul lui se aduc ramuri înverzite de salcie, care se sfinþesc în Bisericã, dupã citirea Evangheliei de la Utrenie, apoi se distribuie credincioºilor, care cu evlavie le þin în mînã tot timpul slujbei. Ajungînd acasã, credincioºii fac cununã din ele ºi o aºeazã cu evlavie la Sfînta Icoanã. ÃŽn acest ceremonial nu se ascunde nimic magic, fiindcã, pentru creºtini, stîlpãrile sau ramurile de salcie simbolizeazã biruinþa asupra morþii ºi învierea lui Hristos, dupã cum rezultã din cuprinsul troparului sãrbãtorii: „ÃŽnvierea cea de obºte mai înainte de Patima Ta încredinþînd-o, pe Lazãr din morþi l-ai sculat, Hristoase, Dumnezeule; pentru aceasta, ºi noi, ca pruncii semnele biruinþei purtînd, Þie Biruitorului morþii strigãm «Osana, întru cei de sus, binecuvîntat eºti, Cel Ce vii întru Numele Domnului!»“.
„Floriile“ au o rezonanþã sufleteascã deosebitã; Ele creazã o stare de pace profundã ºi de aleasã bucurie spiritualã în viaþa creºtinilor. Florile sînt semnul curãþiei ºi al frumosului ºi, dacã pãmîntul îºi are în tot anul o primãvarã, ºi sufletul nostru trebuie sã-ºi aibã în tot anul o primãvarã care sã-l cureþe de pãcate ºi sã-l îmbrace cu flori curate ºi frumoase. Aceastã primãvarã a sufletului este postul de curãþire ºi înnoire sufleteascã al ÃŽnvierii Domnului. Oare ai ºi tu, iubite cititorule, aceastã primãvarã cu flori în suflet? Oare rãsãrit-au flori ºi stîlpãri de curãþenie ºi în sufletul tãu? Altcum, cu ce vei întîmpina ºi primi pe ÃŽmpãratul Hristos?
Cînd am fost în cãlãtorie la Ierusalim, am vãzut ºi poarta prin care intrase, odinioarã, Iisus, în ziua Floriilor . Aceastã poartã se cheamã „Poarta de aur“ ºi e închisã cu zid. Tradiþia de la Ierusalim spune cã aceastã poartã s-a închis de la sine ºi se va deschide, iarãºi, de la sine în ziua cea mare a ÃŽnvierii. Prin ea vor intra sufletele la viaþã. Plinã de înþeles ºi de adevãr este aceastã tradiþie, cãci, de fapt, mîntuirea noastrã stã în întrebarea: „Cum L-am primit pe Mîntuitorul ?“. „ªi celor cîþi L-au primit pe El (cu adevãrat), care cred în Numele Lui - zice Evanghelia - le-a dat putere sã se facã fiii Lui Dumnezeu“ (Ioan, 1,12). Aºa L-ai primit pe Domnul ºi tu, iubite cititorule?
„Lumea-i toatã-n sãrbãtoare,/ Ceru-i plin de ciocîrlii,/
Vin Floriile cu soare/ ªi soarele cu Florii“.
Veniþi, creºtini, solemna orã sunã!
|
Autentificare
