EDITORIAL: Balada celor doi ºoferi
Politica, înainte de a fi alcãtuitã din idei, strategii, calcule º.a.m.d., este pusã în practicã de oameni. La fel ºi partidele: existã în ele programe, mesaje, teme etc., dar nimic din toate acestea nu ar exista fãrã oamenii ce le animã. La fel ºi în ceea ce priveºte legile. O lege uzeazã concepte pentru a regla comportamentul uman. Este deci de la sine înþeles cã o lege precum Legea Lustraþiei va pune în miºcare oameni, mai înainte de a satisface principii.
Din acest motiv, este de înþeles interesul presei nu atît pentru calitatea Legii Lustraþiei (în forma ei actualã) cît pentru cantitatea de oameni pe care ea îi poate afecta. Între persoana X (sã zicem, un fost preºedinte al þãrii) ºi persoana Y (sã zicem, un actual ministru de Externe) nu existã foarte multe asemãnãri; ºi iatã cã o lege poate stîrni una - unde te-ai fi aºteptat mai puþin! În limbajul sec al unui articol de lege, reiese cã cei doi au colaborat la menþinerea sistemului comunist. Unii vor spune cã nu poþi sã pui în aceeaºi oalã un ºofer care a fãcut un accident grav ºi altul care n-a semnalizat la o depãºire. Alþii vor spune cã ba da, poþi sã-i pui alãturi, în mãsura în care, în grade diferite, fiecare a încãlcat acelaºi cod. De-aici se poate naºte o polemicã fãrã sfîrºit.
Mai înainte de a vedea cine are dreptate, sã vedem cum a început totul. Era ianuarie 1990, soþii Ceauºescu muriserã în condiþii nu tocmai clare, la televizor era în derulare un proces al cîtorva vîrfuri ale PCR (care ºi el avea sã se termine la fel de neclar), Nicu Ceauºescu tocmai fusese pãlmuit în direct, unii dintre ziariºti preferau sã scrie numele fostului lider cu „c“ minuscul, ºi, ca prin minune, prin aceste gesturi dubioase de „rãzbunare“, se pãrea cã relaþia cu trecutul este reglatã. N-a fost aºa. Dacã atunci s-ar fi putut vorbi serios despre lustraþie, astãzi am fi fost mai calmi (ca oameni) ºi mai aºezaþi (ca societate). Din pãcate, ceea ce a fost posibil în Cehia sau Polonia sau Ungaria (iar în Bulgaria s-a votat de mult o lege asemãnãtoare, prin care foºtii ºefi de partid comunist nu puteau face împrumuturi la bãnci), nu a fost posibil în România decît mult mai tîrziu.
De fapt, toate incertitudinile actuale legate de Legea Lustraþiei îºi au explicaþia în aceastã întîrziere. Au dreptate cei care spun cã legea vine tîrziu, dar sã nu uitãm cã au dreptate ºi cei care spun cã voinþa societãþii civile pentru lustraþie a existat încã din martie 1990, dar cel care s-a opus a fost factorul politic. Adicã - aºa cum spuneam mai sus - oamenii din politica de atunci (rãmaºi, într-un bun procent, ºi din politica de acum).
|
Autentificare
