O nouã generaþie de sacrificiu: italieniºti, germaniºti, cãpºunari
Vara trecutã, la „Paharnicu“, în timp ce tocmai mã înfruptam cu micii lui Grecu, la masa noastrã de amici au mai sosit douã cunoºtinþe de-a comesenilor mei, pietreni, proaspãt apãruþi din Italia, de la muncã. Au fost invitaþi la masã ºi ne-am strîns mîinile. Oameni buni, eu am strîns multe mîini la viaþa mea, cã-s bãiat de gaºcã, socializez ºi-mi plac oamenii. Vã pot spune cã în viaþa mea n-am strîns o mînã mai bãtãtoritã de muncã, de tîrnacop, lopatã, cazma, sapã, coasã, mistrie, orice. Omul ãla avea o mînã bãtucitã de muncã, era ca o cãrãmidã, ca o bucatã de piatrã, avea bãtãturi pe toatã suprafaþa palmei. Ce glumã ar fi fost sã-i citeascã cineva lui în palmã, cu linia vieþii, a norocului, a morþii?! Avea o mînã ca o tragedie anticã, o mînã muncitã rãu de tot, o scoarþã de copac, diformã, irealã. ÃŽn plus, ochii ºi gestica ºi vorbele jenate ale acelui purtãtor de asemenea mînã m-au tuºat. Un ins mare, bleguþ ºi cu un bun simþ imens. Fuma Marlboro cu inocenþa unui puºti de liceu care era prins fumînd în closet. Venise cu o maºinã adevãratã, de second-hand, fuma Marlboro, avea portofelul burduºit cu bani, dar avea gesturi de sclav, de yes-man, de Nilã, iar discuþiile cu el nu puteau depãºi, în nici un fel, cotidianul imediat. Intrînd în sufletul lui, bînd, mîncînd îndîrjit mici ºi vorbind pe limba lui destul de limitatã, am înþeles cã muncea de mulþi ani în Italia, în construcþii. Zile, luni, ani, într-un ritm infernal impus de patron. Am înþeles cã se lãsa exploatat ca hoþii de cai ºi cã, de ani de zile, hrana lui de bazã erau conservele ºi salamul. Trecuse biniºor de 30 de ani ºi îºi propusese sã mai lucreze un timp în Italia, apoi sã vinã acasã ºi sã facã un gater. Cum îl vedeam eu cam bleguþ, am gîndit, pe moment, cã-l mãnîncã ãºtia ai noºtri, cu gaterele, cu fulgi cu tot. Poate mã înºel?! Celãlalt italienist, deh, mai stilat, dar nu prea departe de Omul-mînã, un fel de ºmecheraº total incult, dar cu un ceas cît o solniþã, care-i arãta (cã ne-a arãtat) ora de la New York, Londra, Tokio º.a.m.d.
Una peste alta, de la ei ºi de la alþii, cu excepþia banilor cu care ei vin în þarã ºi-s aºa de mîndri, cîteodatã, guvernanþii României, nimeni nu vorbeºte de umilire. De umilirea la care sînt supuºi românii care se duc slugã la Dîrloagã, sã care gunoiul, sã sape ºanþuri, sã îngrijeascã babe care se scapã pe ele, sã culeagã cãpºunile, merele ºi perele altora. Este muncã, e adevãrat, este plãtitã, e adevãrat, oamenii aceºtia ºi-au fãcut speranþe, cîºtigã într-o lunã acolo, lucrînd la salubrizare, cît ar cîºtiga aici într-un an, lucrînd în învãþãmînt. Apoi, vin în þarã cu bani. Se mai spune, de cîte unii filozofi de televiziune care gîndesc pozitiv, cã aceºtia vin de-afarã cu o altã mentalitate, ceea ce, din nou, este bine, integrator, civilizant. Numai cã anii de umilinþã, înduraþi acolo, lasã sechele. Nu vorbesc prostii! Mai mult, cred cã este o altã generaþie de sacrificiu a României, carne româneascã de tun vîndutã ieftin, într-o Europã ciudatã. La Bruxelles, în '95, pe Rue de la Paix, adicã în buricul Uniunii Europene, am vãzut cu ochii mei panouri electorale imense ºi rasiste - „Afarã cu strãinii!“ - pe cîte jumãtate de bloc. Nu mi-a venit a crede ochilor, apoi am înþeles cã sancþiunile antirasiste promovate de UE sînt valabile, în genere, pentru „negrii“ din estul Europei, pentru noi. Aºadar, nu trebuie sã vorbim, ofuscaþi, numai despre hoþii ºi cerºetorii români din Europa, ci ºi despre acel Nilã din Piatra Neamþ, cu mîinile bãtucite de muncã.
|