Eternitate cu far
Pentru cã am fost monarhist pînã la vîrsta adolescenþei, m-am hotãrît sã petrec o parte din ziua de 10 mai în singurul loc ce mai aminteºte de regalitate în urbea noastrã, anume în cimitirul „Eternitatea“, aproape de mormintele eroilor români cãzuþi în rãzboaie.
Pînã acolo, drumul meu pe scurtãturã trece prin cele trei strãzi de pe terasa din apropierea stadionului, între pripor ºi blocuri, cãtre scãrile antediluviene pe care urcã cohortele de microbiºti cînd are meci „Ceahlãul“. Ca ºi pe vremea Elenei Doamna, cele vreo trei strãduþe, mãrginite de cãsuþe cu grãdini pline de tulipe ºi flori mirositoare de liliac, dorm în colb, hîrtoape ºi uitare. Se vede cã ori din veac trãitorii locului nu au plãtit taxe ºi impozite cãtre comunitate, ori conducãtorii municipiului au ce au cu zona de o lasã în pãrãsire. Sau poate cã vor sã fie acolo un colþ de tîrg adormit, cum va fi fost Piatra înainte de Nicu Albu, un fel de muzeu sui-generis.
ÃŽn jurul stadionului, ca în mai multe alte pãrþi ale oraºului, opereazã de zor „schimbarea“. Se taie castanii, se renoveazã gardul/zidul de incintã, se sapã, se toarnã, se zumzãie, se bubuie, mã rog tot tacîmul, cum îi ºade bine unui oraº moldav gata sã intre cu dreptul în Europa cea nouã.
Impresionante, cele patru turnuri ale „nocturnei“ par a fi scoase din filmele cu invadatorii marþieni. De ce i-o fi zicînd „nocturnã“, dacã face luminã noaptea, de vreo cîteva ori pe sãptãmînã!?
Mai întîi a fost cimitirul, încã de pe vremea cînd pietrenii nu aveau habar cã existã un fel de fiesta colectivã numitã fotbal. Acolo, la marginea oraºului, era liniºtea de care cei duºi în eternitate aveau nevoie. Pe urmã, fiindcã alt teren plat în inima oraºului, apt sã adãposteascã sporturile de echipã, nu exista, armata a predat oraºului medeanul de la Borzoghean, s-a mutat albia pîrîului cu acest nume ºi adormiþii de la „Eternitatea“ au cãpãtat vizavi un spectacol periodic de sunet, acum ºi de luminã. Pe lîngã „veºnica pomenire“, rãsunã sîmbãta ºi „Ha! ha! Hai Stea-ua!!!“ (Ca sã nu fac trimiteri mai locale.)
Bag sama cã alãturi de crucile cam îmburuienite ale eroilor români, din cimitirul care acompaniazã stadionul, este destul spaþiu gol, încît mai pot muri mulþi români în diferite noi rãzboaie, fiindcã avem unde-i aduna spre neuitare. Ba mai vãd cã, într-o frãþie post mortem zac acolo ºi ostaºii sovietici, înfrãþiþi cu ai noºtri dupã moarte, fãrã a lua seama cã s-au ucis reciproc. Istorie...
Fostul monarhist din amintirile adolescenþe mele îmi aminteºte de scopul sosirii mele la „Eternitatea“, în sectorul eroilor: sã aduc un omagiu sufletesc vechilor ºi glorioºilor noºtri regi! Dar vacarmul de peste drum nu-mi îngãduie reculegerea în liniºte, fãcîndu-mã sã pricep cã eu trãiesc în þara domnului Givanni Becalli, a lui „id! id!! hai Ra-pid!!!“, ci nu a bãrbosului Nicolae Iorga, pe care niºte „flãcãi“ de ginte latinã l-au tîrît de barbã ºi i-au ciuruit þeasta într-o pãdure româneascã, acum mai multe decenii.
ªi tot nu pot sã nu mã întreb ce zic oare stafiile bunicilor noºtri cînd farurile din turnurile marþiene le lumineazã umbletul pe aleile strîmte.
Se ºtie cã pîinea este foarte ieftinã în România, iar patricienii Romei ofereau plebeilor, cu mãrinimie, pe lîngã pîine, ºi circ. E bine! E chiar foarte bine! „Hui! hui! hai Vas-lui!!!“ Et caeterra...
Dar cine ºi cînd va plãti datoriile contractate acum cu largheþe de senatul urbei? Vom aºtepta, ca strãmoºii romani, sã vinã spre a ne ºterge creditele cu tãvãlugul, ostrogoþii?
|
Autentificare
