Buric
Cuvînt de presupusã origine latinã (umbilicus - un buric), dicþionarele academice ale limbii române l-au cam ocolit, afarã de folositorul ºi adesea neîntrecutul dicþionar din 1896 al filologului L. ªãineanu, care îi acordã importanþa cuvenitã. Astfel, „buric“ înseamnã în diferite regiuni ale þãrii fie „cicatricea rãmasã dupã tãierea maþului prin care fãtul îºi trage nutrimentul înainte de a se naºte“, fie „punct de mijloc“ sau „vîrf“, de unde expresiile plastice cu caracter metaforic „buricul pãmîntului“ (cum se cred unii politicieni a doua zi dupã ce i-au votat douãzeci ºi cinci de enoriaºi), „buricul degetului“, peste care te ardea „dom' vãþãtor“ cu nuiaua, „buricul“ pietrei de moarã (gaura de la mijlocul pietrei inferioare în morile vechi, înainte de introducerea valþurilor), ca ºi verbul „a se burica“, „buricat“ (adicã bombat) ori „buricel“ (punctul carului unde se leagã crucea dinapoi cu piscul dinapoi, precum ºtiu numai cei foarte bãtrîni).
Evident, mama noastrã Eva nu avea buric, ea nãscîndu-se prin voinþã divinã din coasta singuraticului Adam (care, de asemenea, nu poseda aceastã cicatrice, mãrturie a pãcatului originar). Dar de la eroarea cu mãrul ºi ºarpele, cu toþii, oamenii au posedat burice mai mult sau mai puþin spectaculoase, numai cã, lãsînd deoparte popoarele care umblã dezbrãcate de la Eva încoace, în Europa a existat o jenã milenarã în a-þi expune buricul, nu doar în public, ci chiar în familie, extremiºtii pudici fãcînd „amor“ prin gaura din cearºaf. Mã rog, treaba dumnealor!
ªi acum sã coborîm (ori sã ne urcãm) în stradã. Dumnezeu ºtie cu cîtã plãcere privesc la ce e frumos, mai ales cã ºi Afrodita din Milo are buricul dezgolit! Dar ca ºi în cazul cînd mãnînci zi de zi, ceas de ceas ºi în cantitãþi enorme, numai baclava dulce, scãldatã în miere, ºi þi se face dintr-odatã rãu (adicã „þi se apleacã“ zic bãtrînii), miile de burice etalate de fragedele urmaºele Evei, cu atîta dãrnicie, ostentaþie ºi mîndrie, de la o vreme nu-þi mai fac nici o plãcere, nici esteticã, nici de alt gen de ghiftuialã, ci doar o enormã tristeþe.
Veriºoarele noastre, femelele de cimpanzeu, ºi ele posesoare de buric, cînd intrã în rut nu-ºi mai expun buricele, de care masculii lor vor fi fiind plictisiþi, ci altã parte a corpului, despre care pudoarea nu-mi îngãduie sã scriu. Conchid optimist cã junele noastre exhibiþioniste încã nu au atins treapta cea mai înaltã în dezgolirea esteticã femininã, ci mai avem oleacã de aºteptat: un pas, ultimul.
|