Credibilitatea în cash
Dosarele scoase la ivealã în ultimele zile, de urmãrit sau urmãritor, au iscat o adevãratã isterie în România, susþine un ziar cum este Le Figaro, catalogînd asta drept „o vînãtoare de vrãjitoare“. Poate cã da, poate cã lista cu 29 de politicieni atinge un alt scop, cu bãtaie ceva mai lungã decît relaþiile lor cu trans-securitatea.
Cît mai valoreazã, în flash-ul de înþelegere furnizat de accesul la dosare, lucrurile construite de cãtre aceºti oameni în ultimii ani, te poþi întreba. Unele bune, ºi descoperi cã nu ai uneltele - cunoaºterea directã - pentru a înþelege exact prin ce au trecut ºi cei care au refuzat colaborarea cu securitatea, ºi cei care au acceptat, ºi cei urmãriþi, ºi urmãritorii. Totdeauna va fi o poveste spusã de alþii. Singurul om care a spus deschis acest lucru, încã de la începutul anilor ‘90, luîndu-ºi o piatrã de pe suflet, a fost Alexandru Paleologu. Este o formã de curaj pe care numai nevoia disperatã de curãþenie interioarã þi-o poate da.
Dosarele acestea, ca ale multor altora - lideri de opinie, ziariºti, ºefi într-o parte sau alta - ridicã însã o problemã generalã pentru societatea româneascã: credibilitatea. Societatea româneascã a avut 16 ani ºi mai bine la îndemînã pentru ca „oamenii care o populeazã“ sã spunã despre ei înºiºi lucrurile esenþiale; sau sã spere cã acestea vor rãmîne îngropate pentru totdeauna. La fel a fost ºi în Franþa, dupã cel de-al II-lea Razboi Mondial, cînd, brusc, turnãtorii deveniserã eroi ai Rezistenþei. Ceea ce pare sã se fi pierdut din vedere este schimbarea care are loc, încet, dar ferm: ne îndepãrtãm de o societate a lui „a fi“ - Ana Blandiana definea asta într-un mod cumplit în, dacã va mai amintiþi, un vînat de Securitate poem, intitulat „Popor vegetal“ - cãtre una mult mai pragmaticã, a lui „a face“. Am avut mereu, cu noi ºi printre noi, oameni care îi aparþineau lui „a face“. Aºa s-o fi explicînd ce rapid au dispãrut, în cîteva ceasuri, din cãminele studenþeºti din Iaºi revistele cu poemul Anei Bladiana. ªi, probabil, aºa a fost peste tot. Frica visceralã, ca ºi sugestia pericolului în sine, nu sînt lucruri de neglijat. Ceea ce iese acum la ivealã - ºi e, cu siguranþã, o micã parte - vine din coliziunea subteranã a celor douã lumi, cea practicã a lui „a face“ aruncînd gunoiul lui „a fi“. Sã nu ne amãgim cã motivele þin de curãþenia moralã a societãþii într-o lume în care mai marii ei se aratã cu cinism cu degetul unii pe alþii, reproºîndu-ºi cantitãþile de „victime colaterale“ în rãzboaie al cãror scop în sine sînt banii ºi puterea globalã. Scopul unor astfel de devoalãri nu poate fi decît pragmatic ºi declarativ: „Iatã, noi curãþãm lumea!“ Cei scoºi la vedere sînt, cel mai degrabã, carnea de tun consideratã sacrificabilã ºi utilã (mai utilã) în acest ultim mod. Poate chiar reciclabilã, totul e posibil.
Ce nu vedem, sînt lucrurile post-securitate, cele bine ambalate în necesitatea zilei de azi; categoria de politicieni sau de avuþi ai zilei, construiþi din mantaua acestui tip de nevoie, cea care nu ezitã sã ne vîndã capitalismul - un capitalism brutal ºi rapace - drept democraþie. Fiindcã una nu e egalã cu cealaltã. Aceºti „noi oameni“ ar trebui sã îi aparþinã lui „a face“. „A face“ ºi pentru ei, dar ºi pentru comunitate. Din asta derivã ºi credibilitatea. Ca ºi valoarea cuvîntului, scris ºi vorbit. Numai cã aceºti „oameni noi“ aplicã, înainte de orice, nu politica lui „a fi“ sau „a face“. Ci politica altor verbe: „a cere“ ºi „a lua“, fãrã vreun respect pentru propriul lor cuvînt. Ce nu înþeleg „oamenii noi“ este cã vine ºi vremea cînd toate cuvintele fals folosite se întorc asupra lor. Cînd „a promite“ îºi pierde valoarea ºi trebuie sã îºi achite credibilitatea în cash. Pentru o viaþã de om, cash-ul acesta de încredere este esenþial. Problema mincinoºilor de azi este cã ei cred, ca ºi cei de ieri, cã nu vor trebui sã dea seama.
Revista „Amfiteatru“ (1984), Ana Blandiana
Eu cred
Eu cred cã sîntem un popor vegetal,
De unde altfel liniºtea
În care aºteptãm desfrunzirea?
De unde curajul
De-a ne da drumul pe toboganul somnului
Pînã aproape de moarte,
Cu siguranþa
Cã vom mai fi în stare sã ne naºtem
Din nou?
Eu cred cã sîntem un popor vegetal-
Cine-a vãzut vreodatã
Un copac revoltîndu-se?
Delimitãri
Noi, plantele,
Nu sîntem ferite
Nici de boalã,
Nici de nebunie
(N-aþi vãzut niciodatã
O plantã
Înnebunitã,
Încercînd sã intreCu mugurii în pãmînt?),
Nici de foame,
Nici de fricã
(N-aþi vãzut niciodatã
O tulpinã galbenã
Încolãcindu-se printre gratii?).
Singurul lucru
De care sîntem ferite
(Sau poate private)
E fuga.
|
Autentificare
