SCOALA DIN MUNTI

Clopotelul ĂŽnceputului de an scolar a sunat ieri, 15 septembrie 2006, si pentru cei cinci scolari „agatati“ ĂŽntre stĂŽncile Bicazului Chei, la BĂŽrnad, un catun situat la circa 1.100 de metri altitudine, dupa cum ne-a spus un satean. De data aceasta, ĂŽnsa, ei au pasit ĂŽntr-o scoala noua, realizata cu o finantare de la Banca Mondiala, mult mai dotata pentru ceea ce presupune ĂŽnvatatura. Doua sali de clasa, cu geamuri termopan, centrala termica, banci noi, un calculator si chiar un televizor formeaza zestrea noii scoli. „Meritau si copiii nostri conditii mai bune pentru ca, pĂŽna ĂŽn acest an, s-a ĂŽnvatat ĂŽntr-o scoala improvizata, care a fost, cĂŽndva, casa unui gospodar al locului“, a spus ĂŽnvatatoarea Mariana Tepes-Onea. Clasa tinerei si inimoasei dascalite de la BĂŽrnad este compusa din 5 elevi - doi ĂŽn clasa a II-a, doi ĂŽn clasa a III-a si unul ĂŽn clasa a IV-a. Ieri, copiii au pasit ĂŽn noua lor „casa“ de ĂŽnvatatura cu multa smerenie. Si-au ocupat cuminti locul ĂŽn banci, privind cu respect spre ĂŽnvatatoare, dar mai cu seama spre noi, gazetarii, intrusii de o zi. Imaginea era parca din alta lume. Prea multa liniste. „SĂŽnt emotionati. Si cred ca au doua motive. O data pentru ca au pasit ĂŽntr-un lacas nou, si apoi pentru ca nu prea sĂŽnt ĂŽnvatati sa aiba oaspeti“, a explicat ĂŽnvatatoarea.
În BĂŽrnad, viata nu este deloc usoara. Catunul este format din 30 de familii care au decis, ĂŽn timp, sa vietuiasca ĂŽn locul ĂŽn care s-au nascut. La 30 de familii cu oameni, ĂŽn general, trecuti de prima tineretie, cĂŽti copii sa se mai nasca? Asa se explica de ce scoala are doar o singura clasa simultana, condusa de catre un singur dascal care, zi de zi, urca stĂŽncile pentru a se ocupa de instructia celor mici. „Vin zilnic la scoala dupa ce fac un drum anevoios printre stĂŽnci, cale de 4 kilometri. Plec din Bicaz Chei, la 6 dimineata, si ajung la 8 sau 9, ĂŽn functie de vreme. Aici ma asteapta copiii care sĂŽnt programati ĂŽn functie de anul de studiu si fac lectii cu ei pĂŽna la ora 14. Apoi, o iau din nou spre casa pe acelasi drum. Mai greu este iarna, cĂŽnd zapada e mare. Dar nu ma dau batuta, pentru ca ĂŽmi place ceea ce fac“, a marturisit dascalita. Am aflat de la ea ca dragostea de scoala a mostenit-o de la mama sa care, la rĂŽndu-i, a fost mai multi ani ĂŽnvatatoare la BĂŽrnad. „Am opt ani de cĂŽnd sĂŽnt ĂŽnvatatoare la aceasta scoala. Am mostenit-o pe mama. La ĂŽnceput, am fost suplinitoare, apoi m-am calificat si acum ma pregatesc pentru gradul II“, a adaugat ĂŽnvatatoarea Mariana Tepes Onea, care are 28 de ani.
Copiii satului nu fac probleme dascalitei. Din spusele acesteia, am aflat ca micutii sĂŽnt sanatosi, isteti si nu fac nazdravanii mai mult decĂŽt altii. CĂŽt priveste relatiile cu parintii, acestea sĂŽnt bune: „M-au ajutat de fiecare data cĂŽnd le-am cerut sprijinul. Asa cum a putut fiecare, cu bani pentru dotarea scolii sau prin munca. Acum, avem o scoala noua, dar tot mai trebuie facut cĂŽte ceva. SĂŽnt sigura ca o sa fie alaturi de mine“.

„Este greu, dar ce sa facem,
aici ne-am nascut, aici am trait
si aici o sa murim“

Învatatoarea avea dreptate. Scoala este noua, dar mai sînt unele de facut. De pus parchetul, de bransat la energia electrica si de executat racordul la apa. Treaba de specialisti, dar nu strica si un ajutor din partea gospodarilor din sat. De altfel, si ieri, cu prilejul deschiderii anului scolar, parintii au dat o fuga pe la scoala. Macar sa vada care-i treaba. N-au zabovit, însa, prea mult, pentru ca nu le-a permis timpul, numai bun pentru cosit iarba, ori otava.
„Trebuie sa mergem la treaba acum, cĂŽt ne permite timpul. Avem de strĂŽns fĂŽn si otava pentru vite. Aici, din asta traim“, zicea Gavril Radu, de la care aveam sa aflam ca are patru fete, si toate la scoala. „Trei la Bicaz-Chei si una aici acasa, la BĂŽrnad. Mai greu este pentru cele care ĂŽnvata jos, ĂŽn sat, pentru ca fac zilnic naveta, coborĂŽnd si urcĂŽnd muntele. Acum merge, dar iarna, cĂŽnd omatu-i mare, mergem noi, parintii, sa rupem nametii“. Drumul despre care ne-a spus omul, dar si ĂŽnvatatoarea din BĂŽrnad, nu-i altceva decĂŽt o scurtatura, de vreo 4 kilometri printre stĂŽnci si brazi.
„Loc salbatic, da’ pĂŽna acum n-au fost cazuri de atac al salbaticiunilor“. Nu-i rau, dar cine stie? ne ĂŽntrebam ĂŽn gĂŽnd. Oricum... Pentru a purcede la BĂŽrnad nu ne-a fost nici noua prea usor, desi am luat-o pe cale batuta, adica pe drum de caruta, ca de masina nu poate fi, oficial, vorba, decĂŽt daca ai curaj si o doza de nebunie. Iar acum, dupa ce ne-am ĂŽntors, se poate spune ca am avut doza...
„O buna bucata din drumul pe care l-ati facut cu masina este amenajat si de noi, ca sa putem merge cu ARO, ca numai masina asta se preteaza la astfel de drum“, ne-a spus Ion Lungu, un muntean aflat de cu dimineata la coasa. „Este greu, dar ce sa facem, aici ne-am nascut, aici am trait si aici o sa murim“, a apasat omul vorba printre batai de coasa. Revenind la scoala, ca asta ne-a fost tinta, noul lacas este situat ĂŽn centrul catunului, ĂŽn vecinatatea bisericii si a singurei „privatizari“ a locului.
„Pai, aici este centrul, scoala, biserica si privatizarea unde ne ĂŽntĂŽlnim si mai povestim duminica, ori la sarbatori“, a zis cosasul cu pricina. Bine gĂŽndit, ca vorba e ca la copilasi mai trebuie si cĂŽte o bomboana sau un biscuit. „Avem, ĂŽn general, ceea ce ne trebuie. Pentru copii avem si bomboane, si biscuiti, si sucuri. Numai ca nu prea sĂŽnt bani pe-aici“, a declarat Rozalia Pop-Tifrea, vĂŽnzatoarea de la „privatizare“. În schimb, functioneaza si la BĂŽrnad condicuta cu datornici. „Ce sa-i faci, pĂŽna face omul rost de bani. Nu ne este frica, ne cunoastem cu totii“.
La scoala, copiii au luat prima pauza. Alearga prin curte, cu o oarecare dragalasenie ca, vorba ‘ceea, majoritatea sĂŽnt baieti. Adica, trei baieti si doua fete, iar cele doua codane trebuie ocrotite. „SĂŽnt cuminti. Si cum ar fi altfel, cĂŽnd majoritatea dintre ei sĂŽnt rude, iar vacanta si-o petrec ĂŽn sat, ajutĂŽndu-i pe parinti la treaba. Asa ca sĂŽnt ĂŽnvatati cu greutatile“, ne-a lamurit ĂŽnvatatoarea. Ne-am interesat daca din acest catun, altminteri, un adevarat colt de rai care ti se deschide ĂŽn fata ochilor dupa ce strabati un drum de iad, ne-am interesat, spuneam, daca din sat s-au ridicat niscai personalitati marcante. „Nu. Pentru ca elevii nostri nu depasesc studiul liceal, ori o pregatire profesionala“, ne-a spus unul dintre sateni, care a tinut sa adauge ca „metahna“ cu plecatul ĂŽn strainatate la munca bĂŽntuie si prin BĂŽrnad de cĂŽtiva ani. „Avem si noi tineri plecati ĂŽn strainatate sa faca bani. Apoi, astia nu se mai ĂŽntorc aici, cĂŽta-i lumea.
O fi bine, o fi rau, cine stie, problema-i cu scoala. Deocamdata, pentru cel putin patru ani, nu se pune problema ca sĂŽnt copii de-o clasa. Eu ma rog la Dumnezeu ca scoala sa ramĂŽna. Ar fi pacat sa ramĂŽna copiii fara carte“, a afirmat ĂŽnvatatoarea. Mai schimbam o vorba, doua, si, regretĂŽnd plecarea din motive de sfatosenie, o pornim spre casa. Nu fara emotie, ca mai aveam de trecut si la ĂŽntoarcere printre stĂŽncile prapastioase ce strajuiesc cei opt kilometri de drum.