 Între reticentã si elocventã. Doi pe un balansoar
• doi mari actori, Ion Caramitru si Mariana Mihut, au fost protagonistii spectacolului „Sorry“ de Aleksandr Galin, regizat de Yuriy Kordonskiy „Sorry“, în acest caz, e un tic. Un americãnism menit sã justifice o atitudine comportamentalã insuficient argumentatã.
Cu o searã înainte de reprezentatia spectacolului cu piesa lui Aleksandr Galin pe scena Festivalului de Teatru, Ion Caramitru se arãta cumva îngrijorat: „Sincer sã fiu, sînt foarte interesat de spectacolul de mîine. Este o piesã pe care o jucãm la Teatrul Bulandra. Mîine va trebui sã facem o repetitie foarte serioasã, pentru cã n-am mai jucat-o de vreo sase luni. Asa a fost sã fie. Este o piesã la care si eu si Mariana Mihut tinem foarte mult. O micã bijuterie de dramaturgie. Un spectacol de Yuriy Kordonskiy, prietenul nostru“. Si regizor în vogã acum în Bucuresti alãturi de Radu Afrim si alti cîtiva, ne aducem aminte. „Exceptional!“ se entuziasmeazã Caramitru si, cum îl stim un maestru al nuantelor, devenim si mai interesati. O piesã cu numai douã personaje e, de bunã seamã, una de idei, de introspectie si de explorare a virtutilor textului. Exemple sînt destule în marea dramaturgie. Mai mult, de regulã astfel de texte sînt abordate de actori consacrati care dispun de un arsenal complet de transfigurare a unor stãri de spirit complexe si plastice, transformînd discursul scenic în adevãrate recitaluri dramatice. Este ceea ce se întîmplã si în acest caz, chiar dacã, în spiritul temerilor exprimate de unul dintre protagonisti, spectacolul a dat impresia cã se leagã din mers, neputînd a se scutura de tot praful asternut între timp. ÃŽn mare parte textul e plicticos si bîntuit de obsesia elocventei scriiturii. Din acest punct de vedere Galin e un vanitos. Si, pe deasupra, putin ipocrit. Lupta ideologicã subteranã - de data asta la propriu -, confruntarea dintre bunãstarea opulentã si mizeria decadentã este insuficient sustinutã. Argumentele sînt contrariante si, de aceea, neconvingãtoare, ba chiar descumpãnitoare; iar atît de invocatul spatiu al prelucrãrii regizorale, oarecum limitat, reticent si discret.
Finalul previzil, deconspirat de obstinatia reticentelor cu care Inna Rassadina întîmpinã frenezia si exaltarea propunerilor lui Iuri Zvonariov - ce onomasticã subtil elocventã! - ne îndreptãteste sã afirmãm cã lucrarea dramaticã propusã decade, din punct de vedere atitudinal, în resemnare. Pe care, gratie posibilitãtilor de nuantare pe care le-au dobîndit de-a lungul unor cariere exemplare, cei doi protagonisti o transformã însã în artã.
|
Autentificare
