De vorbĂŁ cu duhovnicul Iustin PĂŽrvu. Despre monahism si rolul acestuia

Multã lume se întreabã adesea ce este monahismul si care este rolul acestuia în cadrul Bisericii. Monahismul este parte din trupul Bisericii, reprezintã chiar un suport, un fundament în cadrul acesteia, deoarece în istoria Bisericii monahii au creat cultul liturgic: Liturghiile (cele trei liturghii: a Sfîntului Ioan Gurã de Aur, a Sfîntului Vasile si a Sfîntului Grigorie Dialogul); cele sapte laude (Sfîntul Ioan Gurã de Aur); imnografia, iconografia. De-a lungul istoriei crestinismului, toate sinoadele ecumenice au fost conduse de monahi, care, ca o flacãrã, au mentinut si au apãrat si au elaborat dogmele si învãtãturile Bisericii. Tot monahii au întocmit reguli pentru organizarea si administrarea Bisericii. Astfel putem spune cã monahismul este inima Bisericii. De-a lungul existentei sale monahul s-a dovedit a fi un mãrturisitor autentic al credintei si vietii crestine. Monahismul a fost cel care a mentinut unitatea Bisericii, deoarece el a fost creat pentru credinciosi, pentru ca acestia sã poatã sã atingã ceea ce este dificil de realizat în mijlocul lumii. Jertfa monahului pentru lume, asceza, lupta împotriva patimilor, dobîndirea virtutilor, rugãciunea si relatia fiecãruia cu dumnezeirea sînt elemente care definesc viata monasticã. Monahismul nu se defineste prin fanatism sau cum îl vãd unii ca pe ceva îngust si obtuz, ci el prin însãsi existenta lui a mentinut un crestinism viu care a mãrturisit adevãrul bazat pe credinta în moartea si Învierea lui Hristos. Monahul în toatã viata lui trãieste între cer si pãmînt, rãstignindu-si patimile, constient de lupta cu vrãjmasul, dar în acelasi timp trãind cu bucuria biruintei Învierii. Monahismul înseamnã viatã si iubire, este chipul cel mai frumos de vietuire pe care ni l-a lãsat Hristos. Este chipul cel mai nobil de trãire armonioasã în comuniune nu numai sub aspect liturgic ci si de comuniune în felul de vietuire, de rugãciune, de administrare a bunurilor materiale. În societatea modernã de astãzi, omul trãieste diverse drame, dar cea mai grea este cea însigurãrii, a îndepãrtãrii de Dumnezeu. Aceasta conduce la egoism. Monahii experimenteazã si aprofundeazã departe de lume iubirea fatã de Dumnezeu si de aproapele. Monahii, trãind departe de lume, se jertfesc pentru lume pentru ca, din iubirea, jertfa, viata si munca lor sã se hrãneascã duhovniceste si sã sporeascã si ceilalti oameni. Monahul trebuie sã fie iubire, jertfã si milostenie. Cînd plînge lumea, plînge si monahul, iar, cînd se bucurã, aduc împreunã laudã lui Dumnezeu.