Liberalii nu stiu ce-i plictiseala!
În politica româneascã, avem partide ghidate de un singur lider - gen PRM, PC sau, mai nou, PNG, avem partide cu mai multi lideri - UDMR sau, de ceva vreme, PSD, si avem, în fine, partide în care liderul este piesã anexã si în care ceea ce conteazã este aripa, gruparea, factiunea de moment. În ultima categorie intrã, categoric, PNL. Din 1990 si pînã azi, liberalii au schimbat presedinti aproape cît toate celelalte partide mari la un loc. Si asta nu ar fi nimic - dacã fiecare presedinte ar fi venit în liniste si ar fi plecat la fel. Dar traditia mai nouã a liberalilor cere altceva: fiecare presedinte vine pe un fond de crizã si, mai apoi, este înlãturat prin paricid - adicã prin uciderea (simbolicã, desigur) a tatãlui, a liderului de mai ieri.
O notã surprinzãtoare în PNL o reprezintã persistenta mitului Salvatorului. În PNL, începînd chiar cu 1990, s-au succedat numai salvatori. Primul a fost R. Cîmpeanu, venit din exterior pentru a revitaliza vîna amortitã a liberalismului în era postcomunistã. Cînd Cîmpeanu a devenit stînjenitor pentru orientarea generalã a partidului, salvarea a venit de la mai tinerii sãi colegi - Cataramã, H. Rusu s.cl. - iar urmãtorul salvator a fost M. Ionescu-Quintus, care a pacificat pe moment apele si a pãstorit partidul în revenirea în Parlament. În 2000, cînd PNL-ul putea iesi de pe scenã asemenea PNTCD-ului, salvatorul s-a numit V. Stoica. Peste alti doi ani, în august, cînd liderul în functie atunci îsi vedea scãzînd capitalul de sustinere din partid, noul salvator a fost Th. Stolojan - pentru urmãtorii doi ani. Iar în octombrie 2004, la retragerea din cursã, silitã de împrejurãri, a liderului de moment, solutia salvatoare pentru o continuitate fãrã probleme (sau asa pãrea atunci) a fost gãsitã în persoana lui C. Popescu Tãriceanu.
Cred cã o simte toatã lumea: dacã ar fi fost capabil sã canalizeze spre exterior toatã energia pe care si-o consumã în lupte fratricide si paricide între aripile salvatorilor care s-au succedat, PNL ar fi ajuns de mult cel mai puternic partid al tãrii. Dar poate cã farmecul liberalismului românesc tocmai acesta este: o continuã zvîcnire, un freamãt fãrã pauzã, o confruntare eternã.
Liberal eu însumi, nu am scris acest text pentru a spune de care parte (cred cã) se aflã dreptatea. Ca unul care a intrat în PNL atras de idei si nu de oameni, nu pot decît sã vãd, încã o datã, cã ideile, ele, nu însealã niciodatã. Oamenii au fãcut-o si o vor mai face. Ceea ce se întîmplã acum nu este o premierã. As spune doar cã acum peisajul s-a mai complicat putin: pe lîngã cei doi presedinti (unul fost, altul actual si fiecare la vremea lui, cum spuneam, un fel de salvator), aflati în conflict deschis, a mai apãrut un salvator suplimentar - ministrul Flutur - care încearcã sã încline balanta. La ora la care scriu, conflictul e în plinã desfãsurare: premierul i-a cerut ministrului sã demisioneze. Orice orã poate aduce noi evolutii. Un lucru e sigur: printre liberali, este imposibil sã te plictisesti!
|
Autentificare
