Bãtrînul tîrg al Pietrei
Si fiindcã tot am început, cu o mare plãcere, sã-l promovez pe Stefan Raicu, un potential gazetar nemtean de exceptie, intrat în eternitate nu se stie cînd, îi voi reproduce în aceastã rubricã, un text scris acum 50 de ani, manuscris aflat, alãturi de alte sute de pagini ale acestui ilustru necunoscut, în îngrijirea noastrã:
“Nu departe de poalele Ceahlãului, pe zbuciumata apã a Bistritei, între mãgurele Cîrlomanului, Cernegurei, Cozlei si Pietricicãi, se rãsfatã, scãldat în soare, bãtrînul tîrg al Pietrei, asezat la rãspîntie de drumuri: în sus, spre munte, cãtre Bicaz, Ceahlãu, Borca, Brosteni ori Borsec; pe dupã dealul Balaurului, pe care altãdatã soseaua îl tãia pieptis cãtre Tîrgu Neamt si Mînãstirile Moldovei; în jos cãtre Bacãu, prin Sãvinesti, Roznov si Buhusi; spre Iasi, pe sleahul vechi al Tupilatilor, pe la Hanul Ancutei de peste apa Moldovei, ori spre Roman, prin vechiul tîrg al Bozienilor. Ce era Piatra acum 15-20 de ani, o mai mãrturisesc pãrtile care au scãpat încã, pentru putinã vreme, cazmalelor demolãrilor: un tîrg ca toate celelalte din Moldova, deosebit doar prin vecinãtatea Bistritei si a muntilor ce-l cuprind, ce oferã un cadru odihnitor si plin de desfãtare pentru cei veniti din alte pãrti ale tãrii întru cãutare de pitoresc. ÃŽncolo, aceleasi ulite prost pavate si deloc luminate, printre care Strada Mare, cu maghernitele ei negustoresti, cu oameni blazati si închisi în nevoile lor, trãind o viatã monotonã si uniformã, secãtuiti de exploatarea crîncenã a celor cîtiva potentati care stãpîneau cele cîteva fabrici de cherestea de prin împrejurimi, umplîndu-si pungile si rotunjindu-si conturile la bãncile din strãinãtate cu milioane grele. Putinã viatã mai pulsa în lunile de varã, cînd, cei ce puteau pe vremea aceea sã-si permitã luxul unei viligiaturi, veneau la Piatra Neamt sã se desfate si sã-si omoare plictisul. Atunci, cele cîteva restaurante, negustorii si cei ce închiriau camere pentru sezon, fãceau afaceri bune si banii lãsati înviorau putin viata economicã a tîrgului. Odatã cu ivirea toamnei, orasul cãdea din nou în letargia obisnuitã din care nu se mai trezea decît în vara urmãtoare.
Dupã primul rãzboi mondial, succesiunea la putere a partidelor istorice isca unele emulatii cu veleitãti de înnoiri între mai marii tîrgului. A fost epoca unor constructii edilitare, care pentru timpul acela pãreau mult, dar care dãdeau prilej la multe hotii si abuzuri în care jnapanii politici se luau la întrecere. Asa s-au construit, din banii contribuabililor, Teatrul din centrul orasului (odatã cu casa, modesta cãsutã cu etaj si 15 camere a conului Gicã, de sub poalele Cozlei); atunci s-a pavat si o arterã principalã (însotitã de o altã cãsutã sau de un mic voiaj în strãinãtate pentru a-si deserta buzunare, a conului Nicu...).Tot asa un spital, ori o scoalã, spre fericirea generalã a cetãtenilor, dar mai cu seamã cea personalã a bietilor edili.”
N.A.: Dupã parcurgerea acestei tusante dovezi de patriotism local, dar si de privire lucidã a realitãtii, nici un fel de comentariu nu-si mai gãseste locul.
|