Rîsu'-plînsu'
Viata politicã din România seamãnã izbitor cu o omletã. ÃŽnghite de toate, într-un amestec bizar de ouã sparte, jumãri strepezite si zarzavaturi. Genialul poet Nichita Stãnescu inventase (el, nu?) rîsu'-plînsu', definitie care se potriveste perfect statului pe muchie, între douã prãpãstii. O lectie scolarã de recapitulare, necesarã pentru consolidarea cunostintelor, ne este livratã de cîteva televiziuni. Emisiunile recapitulative încep cu imaginea presedintelui Traian Bãsescu, învelit portocaliu, care, într-un avînt molipsitor, strigã: „Sã trãiti bine!“. Chipul presedintelui degajã cãldurã si bucurie. Talentul sãu formidabil de a convinge, chiar dacã ar spune cã pãmîntul e pãtrat, iar vaca dã lapte prin vîrful cozii, a convertit bucuria individualã în bucurie colectivã. Peste jumãtate dintre români l-au aplaudat si crezut. Nu stiu cît depinde traiul bun de o zicere prezidentialã. Oricum, unii, care au biruit în afaceri, care au prins slujbe mai sãnãtos remunerate, o duc fireste mai bine. Altii, si nu-s putini, o duc mai prost. Plînsul si rîsul se îngemãneazã.
Ceva mã face sã cred cã sturlubaticul nostru presedinte, semãnînd adesea cu un satir mitologic, pus mereu pe sotii, otrãvuri si drãcãrii, a început sã cam treacã de la rîs (varianta care l-a consacrat este hã, hã, hã) la plîns. Nu plînsul teatral de la falsa înmormîntare politicã a lui Theodor Stolojan, nu plînsul fericit de operetã de la intrarea în Uniunea Europeanã cînd se bucura pînã la lacrimi de norocul care a dat peste generatiile tinere, ci un plîns interior cu sughituri. Cum sã plîngi pe dinlãuntru cu sughituri? Uite asa bine!
Un sondaj de ieri ni-l indicã pe Traian Bãsescu într-un top al încrederii care vehiculeazã procente între 30 si 40 la sutã. Un alt sondaj îl coboarã si el în optiunile electorale cu 5 la sutã, într-un interval extrem de comprimat. Stilul sãu de a-si asasina, deopotrivã, adversarii si oamenii cei mai devotati ne aduce informatia crudã cã doamna Adriana Sãftoiu, care îi stã alãturi de ani si ani, cu un devotament demn de o cauzã mai bunã, si-a depus demisia. Nu cã a vrut ea, ci cã a fost, prin umilintã, împinsã s-o facã. Un gazetar care stie, pesemne, chiar de la doamna Sãftoiu declara asearã pe un post de televiziune cã presedintele a chemat-o pe fosta noastrã colegã de presã în birou si, congestionat de furie, i-a pus în brate o casetã cu înregistrarea unei convorbiri telefonice între consilierã si ministrul Blaga. Ambii au fost catalogati în timp ca servitori pînã la moarte, pînã la mistuirea de sine ai presedintelui. Ce puteau unelti cei doi sfetnici? N-au uneltit nimic. Au pomenit numele sacru, fãrã reverenta de rigoare, al Elenei Udrea. E ca si cînd te-ai cocota cu bocancii plini de noroi în patul presedintelui.
Cã o fi asa, cã n-o fi asa nu bag mîna în foc. Ceea ce stiu este cã unul dupã altul, cei care au crezut în steaua lui Traian Bãsescu si-au luat lumea în cap, umiliti, scîrbiti, decisi sã uite si sã nu mai întoarcã privirea înapoi. Asa au plecat Plesu, Renate Weber si altii. Pagubã-n ciuperci, a zis Bãsescu. Dar ce te faci cînd începe sã-ti plece poporul?
ÃŽmi aduc aminte o discutie cu Mioara Roman, sotia fostului premier, acum abandonatã de consort. „Dacã iese presedinte Bãsescu eu pãrãsesc tara“, mi-a spus. Am reîntîlnit-o dupã alegerea lui Bãsescu. De ce nu pleci Mioara, am întrebat-o. N-am bani, mi-a rãspuns ea. Dacã as avea si mi-a indicat o sumã pe care n-o mai tin minte, parcã o sutã de mii de dolari, mîine as pleca. Sotia fostului demnitar mi-a povestit cum venea la ei în casã Bãsescu la miezul noptii si ea îl dregea cu o ciorbã acrã. Primul lucru pe care l-a fãcut ca primar general a fost sã-i dea fiica afarã din spatiul comercial pe care îl închiriase.
Nu stiu cîti democrati îi mai sînt cu adevãrat fideli lui Traian Bãsescu. PD, la cel mai umilitor mod posibil, este cãrat în aventurile politice ale lui Traian Bãsescu. Dar dacã esueazã Traian Bãsescu?
La Cotroceni, nu stiu de ce, dar mi se aratã în zatul imprevizibil al pixului lacrimi multe. Bãsescu va învãta sã plîngã cu adevãrat. Plînsul este dureros, mai ales cînd constati cã poporul la care esti pregãtit sã apelezi mereu ca la o armã distrugãtoare, începe sã devinã o abstractiune.
|
Autentificare
