Ziua în care a murit mama
De cîteva zile, dimineata, la prînz si seara, clopotul bisericii din satul meu bate prelung. Bate, nu pentru cã azi, asa cum se agitã întreaga presã româneascã va fi suspendat Traian Bãsescu. Nu. Bate pentru cã a murit mama. Sunetul, ca un bocet, vesteste sãtenii cã a mai murit unul dintre ei. La douã palme de mine, în sicriu, e chipul subtiat al mamei. Privesc la visinul din fereastrã care a înflorit alb, viguros, indiferent, obraznic. Sãtenii vin, unul cîte unul, si rostesc cu voce tristã „Dumnezeu s-o ierte!“. Eu repet, aproape mecanic, „Dumnezeu s-o ierte!“. La orele 11 vor veni preotii. Acum e zece. Cineva mã cheamã la telefon. E secretara mea de la Bucuresti. Aveti de scris un editorial, îmi spune ea. A murit mama, rãspund. Stiu, zice fata, dar trebuie sã scrieti. Toatã viata am scris. Mort, copt, pe o rînã, în pãdure sau pe vapor, pe masã sau pe genunchi. Am scris, am scris, am scris. Azi ar trebui sã fac rabat de la o obligatie care mi-a mîncat zilele. Mama a fost primul scriitor pe care l-am cunoscut. Mama m-a învãtat disciplina scrisului. A fost dascãl în satul meu, mai întîi învãtãtoare, sef de promotie a scolilor normale din Ploiesti si Buzãu din timpul rãzboiului. Apoi filolog, cu studii la Universitatea din Bucuresti. A scris trei cãrti de poezie. A fost o viatã director de scoalã.
Televizorul nu merge, radioul e mut, vrajba de la Bucuresti nu intrã în odaia în care zace pe catafalc mama. Azi, au scris unii, e „ziua cea mai lungã“. Se joacã, via Traian Bãsescu, destinul României. ÃŽncepe al treilea rãzboi mondial. E sfîrsitul lumii. Se usucã iarba si avorteazã florile abia deschise în pomii fructiferi.
Sînt sunat de la un post de radio. Voce precipitatã. "Ce pãrere aveti, ca vicepresedinte al Clubului Român de Presã, despre suspendarea presedintelui Traian Bãsescu?“. Rãmîn cu receptorul în mînã, nãuc. Ce suspendare? Ce club? Suspendarea lui Traian Bãsescu, repetã fata. ÃŽncet, abia dacã mã aud eu: „Domnisoarã, a murit mama“. Si totusi, insistã ea, vã rog, stiti cum e, cîteva vorbe, în direct. A murit mama, repet. Fata nu întelege si mã crede probabil nebun. ÃŽnchid.
România trãieste spaima dacã va supravietui epocii Traian Bãsescu. O religie nouã a pus stãpînire pe multi dintre noi.
Bat clopotele la Sîngeru. Lung, desirînd în aer, sunetul. Bat a mort. Am mai auzit acest sunet cînd a murit tata. Sînt trei decenii între sunetul de atunci si sunetul de azi. Azi a murit mama.
Sãtenii vin, unul cîte unul, vin functionarii primãriei. Azi noapte au vegheat-o profesorii scolii din sat. Se aliniazã încet, lîngã peretele casei, jerbe si coroane. Nimeni nu vorbeste despre suspendarea lui Traian Bãsescu. Nimeni nu pomeneste despre iminenta disparitie a României prin demisia sau demiterea liderului providential. Satul meu trãieste trist doar moartea mamei. Eu, pentru a nu fi mustrat din sicriu de mama, dictez, pe un celular, aceste vorbe care sînt o scuzã pentru cititorul meu. Ele au menirea sã înlocuiascã un editorial. ÃŽn satul meu, cel putin în satul meu, suspendarea, demisia sau demiterea presedintelui nu reprezintã un eveniment. A murit „Doamna Virginia“, fosta directoare a scolii, soptesc oamenii. Eu si fratele meu sîntem priviti într-un fel anume. Stãm lîngã mama, apoi alergãm unul dupã gropari, altul sã plãtim clopotarul. Ritualurile trebuie îndeplinite. E o primãvarã pulsîndã pe dealuri.
Va supravietui Romînia suspendãrii domnului Traian Bãsescu? E azi "ziua cea mai lungã" a patriei, patria de care îmi vorbea mama cînd eram copil de scoalã. Nu stiu. Stiu doar cã ea a murit. Ea a fost suspendatã de Dumnezeu si e tot ce mã intereseazã azi, mîine si întotdeauna. Satul meu va trãi cu si fãrã Traian Bãsescu. A murit mama. Peste cîteva ceasuri, o îngropãm. Dumnezeu s-o odihneascã în tãrîna cimitirului. România rãmîne, însã, vie cu si fãrã Traian Bãsescu. Mi-e însã extrem de greu sã accept cã eu rãmîn viu fãrã mama.
|
Autentificare
