 Despre criza muzicii românesti, despre rostul cuvintelor si viitorul incert al operei
• interviu realizat cu Ioan Holender, directorul Operei de Stat din Viena Pentru orice om cît de cît avizat, Viena reprezinta unul din locurile cele mai reprezentative în istoria culturii europene si, în speta, muzicale. Leaganul si tarîmul fertil al clasicismului muzical, este copios reprezentat în istoria spiritualitatii umane prin personalitati coplesitoare. Tinuta aristocratica a capitalei austriece se reflecta, dincolo de rafinamentul arhitectural mostenit din înfloritoarele epoci de dominatie imperiala - fascinant melanj de arhitectura baroca si Art Nouveau marginind Dunarea albastra - în nu mai putin rafinata viata culturala si artistica ce continua o traditie onoranta. Wiener staatsoper este, în acest context, unul din punctele fierbinti ale freamatului sonor vienez. Mai mult, lucru magulitor pentru români, de ani buni celebrul templu al artei lirice e condus de catre compatriotul nostru banatean, Ioan Holender. Acum o luna, managerul vienez, onorînd calitatea de Presedinte de onoare al Festivalului muzical din cadrul celei de a XXXVI-a editii a „Vacantelor Muzicale la Piatra Neamt“, s-a aflat timp de patru zile pe meleagurile nemtene pe care le-a vazut pentru prima data. Constrîns într-o oarecare masura de criza de timp si avid de a cunoaste cît mai multe din frumusetile judetului, dar si bine escortat de catre organizatorii care au avut grija a-l tine departe de muritorii de rînd, Ioan Holender s-a simtit dator - onorant gest - sa includa în programul „concediului“ pietrean un dialog cu publicul, prilejuit de lansarea pietreana a cartii sale autobiografice, si o întîlnire de saizeci de minute cu presa locala.
Cea de a doua parte a notelor luate cu acel prilej, porneste de la descrierea plastica a unui pe cît de celebru pe atît de sobru festival muzical european si se opreste la avizate pareri despre soarta viitoare a teatrului liric.
Bayreuth - un festival pur
Reporter: Ramasesem la, asa cum îl defineati dumneavoastra, cel mai pur festival muzical european, cel de la Bayreuth.
Ioan Holender: Este un festival unde se cînta numai Wagner. Si nici acela tot, ci doar ultimele zece opere. Dupa cum stiti „Parsifal“ a fost scris pentru Bayreuth. Dorinta sa a fost ca aceasta opera sa se cînte numai acolo. Dorinta care nu s-a împlinit, pentru ca dupa perioada de interdictie au cîntat-o toti. Acum se face acolo tot, de la „Olandezul zburator“ si pîna la „Parsifal“. Nu „Rienzi“ si nu primele doua opere. Bayreuth este un festival relativ ieftin, dar daca veti dori sa mergeti acolo, o sa primiti raspunsul ca daca veti avea noroc, în noua ani o sa primiti biletele. Perioada de asteptare este de peste opt ani la Bayreuth. Conducerea festivalului este înca în conducerea familiei Wagner si Wolfgang Wagner, pe care-l cunosc foarte bine si pe care mi-am dorit sa-l aduc pe la Bucuresti, dar nu cred sa mai reusesc, întrucît are optzeci si opt de ani, este nepotul lui Wagner.
S-a nascut ideea asta gresita ca Hitler a fost un mare wagnerian si un mare cunoscator al operelor lui. N-a fost. Dar în sensibilitatea lui de a întelege instinctiv acele lucruri care i-ar fi adus simpatii, acest om fara cultura si necitit, necultivat, a înteles ca ducîndu-se la Bayreuth va face o buna impresie. Si a sta acolo, cu toata herghelia, cîte cinci ore. Eu, sincer, nu va doresc sa auditiati o opera wagneriana în acest Festspielhaus. Este o constructie de o acustica extraordinara dar, cum se zice la noi în Banat, te loveste socul acolo. Este o caldura infernala, pentru ca în landul acesta unde este Bayreuth, nu este nimic: nici vînt, nici ploaie, nimic. Este un orasel cam cît Piatra Neamt. Pe o colina, acolo sus, e Festspielhaus-ul. Scaune incomode cu un spatar minuscul. N-ai voie - si scrie - sa ai nici un evantai, orchestra e în fosa... Eu, cînd am fost prima data la „Parsifal“ n-am mai putut si am stat aplecat, sprijinindu-ma pe genunchi. Am fost imediat apostrofat. Dom'le, nu te misti, nu respiri si de aceea la fiecare spectacol sînt cazuri de oameni lesinati. ÃŽntotdeauna. Si între acte este o pauza de o ora. Toate spectacolele încep la ora patru dupa amiaza. ÃŽn august, cînd e soarele care arde sus, te duci la „Siegfried“, care dureaza cinci ore si jumatate... Dar e un festival pur: nimeni nu se duce acolo ca sa se distreze, toata lumea se duce ca sa asculte Wagner.
„E trist ca dispare complet creatia de muzica româneasca“
Rep.: Care este parerea dumneavoastra despre fenomenul muzical românesc contemporan? Ma refer aici la tot ceea ce se cînta, indiferent de gen. Sau, mai exact, cum vedeti generatia tînara de interpreti?
I.H.: Gasesc ca este un lucru stupid, daca nu cumva si mai rau. Asta si ieri am gasit-o asa. Si o vad si de la Viena pe televiziunea internationala. Aceste asa-zise concerte de muzica neclasica. Muzica usoara, muzica distractiva, sa zic asa. Cu cît cînta mai mult într-o limba care nu e a noastra, deja e mult mai apreciat si mult mai ascultat. Un lucru primitiv. Si ieri, baiatul asta...
Rep.: Marcel Pavel...
I.H.: Asa... Acuma sa nu ma întrebati cum l-am gasit eu pe domnul Marcel Pavel; nu-i asa important. Dar, acolo, în piata, cînta într-o italiana proasta. Cu o voce tare, dar absolut insuficienta, cînta în italiana „Mama“. Apoi în engleza. Toate fetele astea semidezbracate care soptesc ceva de neînteles într-un microfon despre dragoste, iubire, stiu eu... Dupa modelul îngrozitorului festival de muzica de la Mamaia. I-am spus si directorului televiziunii, asta care a fost schimbat... Ce rost are sa transmiteti pe international aceasta muzica ce n-are oricum nici o valoare? Si e trist ca dispare complet creatia de muzica româneasca. Si de muzica usoara si de romante...
Despre cuvinte
Rep.: Maestre, la Viena se cînta în original operele? Sau, conform unui obicei consacrat, în italiana sau poate în austriaca, care nici macar nu-i germana?
I.H.: Sînteti foarte rau! Se cînta în limba originala în toate spectacolele. Eu am facut o exceptie la Janacek pe care l-am cîntat în germana si nu în ceha.
Dar, în legatura cu acest fapt, vreau sa pomenesc aici un exemplu pe care îl avem chiar în România. Clujul, se stie, este unic în lume prin faptul ca are doua opere de stat: una româneasca si una maghiara. Pentru bilingvialitate, se motiveaza. Dar, acum la ambele nu se cînta nici în româneste, nici în ungureste. Se cînta în limba originala. Ce rost mai are asta?
Eu, ce consider ca e foarte important - si probabil ca asta ati auzit-o pe undeva, ca întrebarea nu vine din senin - este faptul ca interpretii trebuie sa înteleaga ce cînta. Daca un cîntaret nu stie ce cînta, nu poate sa transmita nici macar cuvintele. Cînta vocale. Cu public. Nu poti sa ceri publicului sa stie neaparat, franceza, germana, italiana, ce-o fi. Daca eu, în tineretea mea, la Timisoara, n-as fi auzit si n-as fi învatat sa iubesc opera în limba româna, nu stiu daca as fi avut atîta simpatie pentru muzica de opera. Iata, mîine seara se cînta „Carmen“ si eu stiu pe dinafara pîna si corul acela din actul întîi: „Ce miscare, tîrgu-i mare, unii trec altii vin, De privighetori tot tîrgu-i plin, de privighetori... “. Din copilarie. Am vazut-o de treizeci de ori si stiu despre ce este vorba.
Privire optimista asupra viitorului incert al operei
Rep.: Publicul de opera este, în general, unul avizat. Cunoaste, cu alte cuvinte, libretul operelor ce se cînta. De altfel, degustatorii de opera nu se duc la spectacole ca sa afle actiunea din „Rigoletto“, de pilda, pe care o cunosc pe dinafara, inclusiv deznodamîntul, ci pentru a auzi o noua interpretare.
I.H.: Unul din factorii de prezentare a operelor este, asa cum bine spuneti, diferenta de interpretare de la un cîntaret la celalalt. De asta traieste opera. Dar în limba tarii opera nu prea se mai face niciunde. Nici macar în Rusia. Asta e globalizarea. Asa este.
Rep.: Sînteti de acord cu teoria potrivit careia opera ar fi pe cale de disparitie? Un gen care este mentinut prin eforturile marilor institutii muzicale, printre care si a dumneavoastra?
I.H.: Sînt doua laturi la raspuns. Pe de o parte, cea negativa, ca nu se mai scrie. Ceva în care nimic nou nu mai vine, nu se mai spune, moare încet a, dar sigur. Cele treizeci si trei de opere de baza care figureaza în repertorii, hai sa spunem, saptezeci, ca mai mult enu sînt, dar nu mai vine nimic nou. Se redescopera lucrari vechi, din toate timpurile, pîna si din muzica baroca, Handel, sa zicem. Lucrari noi nu se prea scriu si cele putine care se scriu, nu prea se joaca. Deci, s-ar putea spune ca opera nu are viitor. Pe de alta parte, se constata faptul ca astazi, în toata lumea, opera este mai iubita ca niciodata, festivalurile sînt din ce mai numeroase, interesul oamenilor pentru opera este enorm de mare. De ce? Pentru ca astazi interesul, curiozitatea, atractia pentru ceea ce se poate produce prin însusirile omenesti...
Este un miracol, dar este asa pentru ca spectacolul real este foarte cautat. Nu discul, nu televiziunea... ci spectacolul adevarat, real, pe viu, care produce o stare emotionala ce nu poate fi egalata de nici o reproducere.
|
Autentificare
