Unii seamãnã vînt, noi culegem furtunã
Sechestrat în masina mea (nu mai am loc sã deschid usile) într-o mare de autoturisme asisderi, chinuindu-se toate sã respire prin tevile de esapament, opintindu-se în van, icnind din motoare, am vreme sã meditez. De la Sîngeru la Otopeni am fãcut o orã. De la Otopeni pînã în Bucuresti mi-am consumat combustibilul nervilor patru ore. Nervii sînt niste fire de pãr care alcãtuiesc o tesãturã filigranalã prin trupul nostru bolovãnos, compus din oase, muschi si cartilagii. Nervul dintr-o mãsea, cînd e zgîndãrit te doare mai tare decît dacã ti-ai tãia piciorul cu securea. Cineva se joacã diabolic cu nervii nostri. Era sã zic cu „nervii românilor“ dar renunt fiindcã formula, stoarsã de continut si mãretie de cînd politica face apel la „români“ ca la un bau-bau al democratiei, nu mai are valoare. Am timp, ziceam, sã meditez. Zicala „Cine seamãnã vînt culege furtunã!“ nu mai are nici ea semnificatii valide azi. Corect ar fi, cred eu, „Unii seamãnã vînt, noi culegem furtunã“.
ÃŽn Bucuresti, oras definit de presa autohtonã si strãinã ca fiind „sub asediu“, nu se mai poate respira. Poti muri cu zile. Privesc îngrozit disperarea de pe chipul unui sofer de ambulantã. Semnalizeazã sonor, vizual, iese jumãtate pe geamul masinii si dã din mîini. Poate cã înãuntru este o femeie care naste. Poate cã, întins pe scaunul bolnavului, un cardiac îsi dã ultima suflare. Privesc masinile luxoase venite dinspre cartierele rezidentiale. De la Bãneasa, de la Pipera, de la Corbeanca. O masinã de 100 mii euro devine la fel de inutilã, în pofida cailor ei putere, a dotãrilor computerizate, ca un Trabant arheologic. Data trecutã, tot cam prin zona aceasta, mai exact în dreptul Aeroportului Bãneasa, pe banda dreaptã gemea pe roti Maybach-ul lui Becali, multimilionar, zice-se. La volan se gãsea, ofensat de vecinãtãti, chiar proprietarul. Masina lui de o jumãtate de milion de dolari stationa neputincioasã ca orice rablã luatã din cimitirele vestice. Vai de mama celor care si-au construit vile în afara Capitalei. Si-au retezat accesul la birouri, la afaceri, si-au mutilat organul punctualitãtii. Sansa ar fi pentru cei care îsi pot cumpãra elicoptere. Cine a adus Capitala în acest hal? Sînt douã cauze: una tine de inevitabilul avîntului capitalist, cealaltã tine de mercantilism si imbecilitate. Nimeni nu poate opri înzecirea numãrului de masini. Cineva ar putea însã opri dezmãtul grotesc al celor care au transformat Bucurestii într-un teatru de rãzboi. Bulevardele, strãzile, strãdutele, intrãrile si iesirile din Capitalã sînt cu restrictionãri, tãiate de santuri, pline de macarale si buldozere. ÃŽn cele mai multe din aceste santiere nu se face nimic. Un constructor pe care îl stimez îmi explicã amãnuntul tragerii de timp. Cîstigãtorii licitatiilor, aceiasi din vremea lui Bãsescu, mosteniti de Videanu, cîrciumari deveniti asfaltatori si borduristi trebuie sã justifice preturile uriase încasate astfel încît asfaltul de pe o strãdutã, care poate fi turnat într-o zi, e turnat în trei luni. Ei au semãnat vînt, noi culegem furtunã. ÃŽn politicã e la fel. Tabloul doctrinar al partidelor e fãcut terci. Cineva provoacã scurtcircuite, zãpãceste tot, ameteste tot. Soferii, în Bucuresti, aratã încruntati si înjurînd spre Videanu. Politicienii, multi dintre ei la fel de încruntati ca automobilistii prinsi în clestele unei intersectii aratã spre Bãsescu. El seamãnã vînt, politicienii culeg furtunã. Multi, crezîndu-se cu sacii în cãrutã, au fost sau vor fi zvîrliti pe margini. Unii s-au trezit peste noapte din socialisti, populari, din populari, liberali. Au tãcut si au înghitit crezînd cã, prin compromis si docilitate, îl prind pe Dumnezeu de picior. Iatã cã nu-i asa.
Niciodatã n-am întîmpinat sãrbãtorile de Crãciun într-un mai mare balamuc. „Zeus, scrie un ziar, rîde undeva sus de se prãpãdeste“. Eu cred cã rîde, dar nu-i rîsul lui. Zicala româneascã, validã de o vesnicie, va redeveni ea însãsi: „Cine seamãnã vînt, culege furtunã!“.
|
Autentificare
