Românii si proiectul european
Cum aratã România la un de la aderarea în Uniunea Europeanã? Cum era de asteptat, în mare, cam la fel ca în decembrie 2006. Ba chiar ceva mai rãu, în destule privinte. Cresterea economicã s-a încetinit, inflatia a depãsit prognozele BNR, iar deficitul de cont curent, care mãsoarã diferenta dintre sumele în valutã intrate si iesite din tarã, a atins un nivel îngrijorãtor, în jur de 20 miliarde euro. Derapajele populiste, mai ales programul de mãrire consistentã a pensiilor, au depãsit de mult limita de avarie si riscã sã dea peste cap în anii urmãtori stabilitatea macroeconomicã a tãrii. Si în plan politic, lucrurile stau mai rãu. Dupã eliminarea Monicãi Macovei din Guvern, Ministerul Justitiei a devenit un adevãrat etalon de obedientã politicã, partidele si Parlamentul bat toate recordurile în materie de lipsã de credibilitate si, în opinia multora, actualul Guvern este cel mai slab din 1990 încoace.
Doar cu cîteva luni înainte de sfîrsitul anului 2006, încã se mai fãceau pronosticuri la Bucuresti: intrãm sau nu în Uniunea Europeanã în 2007? Semnalele neoficiale de la Bruxelles dãdeau varianta optimistã drept cea mai probabilã, dar nimeni nu putea garanta sutã la sutã cã asa se va si întîmpla pînã la urmã. Realitatea e cã, pînã la urmã, au prevalat consideratiile politice în fata celor de ordin tehnic. La momentul respectiv, Uniunea nu era deloc în cea mai bunã „stare de functionare“. Cu Tratatul constitutional blocat si cu procesul de extindere înghetat, Bruxelles-ul nu avea în nici un caz nevoie de complicatiile suplimentare pe care amînarea aderãrii României si Bulgariei le-ar fi introdus cu sigurantã. Nu era însã un secret pentru nimeni faptul cã, dacã ar fi fost întrebati doar expertii de la Comisia Europeanã, ei ar fi recomandat ca aderarea celor douã tãri sã fie amînatã cel putin pentru încã 5 ani.
Aceste lucruri s-au uitat însã repede. Majoritatea politicienilor, în frunte cu liderii liberali, se poartã astãzi de parcã pe 1 ianuarie 2007 s-ar fi nãscut, ca Afrodita, din spuma mãrii, o altã tarã, o altã administratie publicã, un alt sistem de justitie, o altã clasã politicã. Toate perfect functionale. Cînd sînt confruntati cu observatii privind situatia internã, mai ales atunci cînd e vorba de coruptia la nivel înalt sau de promovarea unor initiative legislative de genul celor care au atras recent criticile ambasadorului Nicholas Taubman, în actualii nostri guvernanti se trezeste brusc un soi de semetie nationalã agresivã. Cei care pînã în 2005 salutau public cu entuziasm si se raliau criticilor formulate la adresa guvernãrii Adrian Nãstase de fostul ambasador american Michael Guest, de cãtre cel al Marii Britanii sau de fostul sef al Delegatiei Comisiei Europene la Bucuresti, Johnatann Scheele, resping acum indignati astfel de interventii ca un amestec nejustificat în chestiunile interne ale tãrii.
La un an de la intrarea în UE, România aratã ca un sportiv care, dupã ce a reusit, ajutat cu bunãvointã de arbitri, sã treacã cu chiu, cu vai linia de sosire, a rãmas încremenit într-o stare de autoadmiratie debusolatã. Odatã obiectivul îndeplinit, toatã lumea s-a relaxat brusc. Fãrã a realiza cã simpla aderare la UE nu e un scop în sine, ci doar un instrument redutabil, dar oricum doar un instrument, în stare sã asigure modernizarea acceleratã a tãrii. Cã statutul de membru UE e important, dar nu tine loc de politicã externã, nu ne face mai competitivi în plan economic si nu rezolvã decât partial chestiunile de securitate, inclusiv cele de securitatea energeticã a tãrii. Motive suficiente pentru ca România sã vadã în apartenenta la UE o cale de acces cãtre oportunitãti suplimentare mai degrabã decît un panaceu universal.
Desi liderii europeni au reusit pînã la urmã sã se punã de acord asupra unui Tratat de reformã a Uniunii, document semnat recent la Lisabona, aproape întotdeauna în chestiunile cu adevãrat importante prevaleazã interesul national. Germanii, italienii, ungurii au perfectat deja acorduri separate cu Moscova, pentru a construi în comun noi retele de transport al gazului rusesc, iar compania OMV, controlatã de statul austriac, plãnuieste sã cedeze Gazprom-ului jumãtate din centrul de stocare si distributie a gazului metan de la Baumgartner, lîngã Viena, al treilea ca mãrime din Europa. Si asta desi ultima initiativã nu face decît sã torpileze proiectul Nabuco, sprijinit oficial de Uniunea Europeanã.
Felul în care România, în ansamblu, nu doar guvernantii, clasa politicã, ci societatea româneascã în general, se raporteazã la Uniunea Europeanã e adesea dezarmant de schematic si simplist. Se vorbeste lemnos si idilic despre Europa, despre pozitii europene comune, despre standarde europene. Dogma europeanã ca argument suprem e folositã obsesiv de un gen de pseudo-elitã „europenistã“ în curs de coagulare, constituitã din politicieni, experti si oameni din administratie. Discutiile tehnice despre lucruri, altfel deloc lipsite de importantã, precum taxa de primã înmatriculare, standardele de mediu sau sistemul informational pentru subventiile comunitare din agriculturã, dau senzatia cã în România se discutã mult despre Europa.
Ceea ce e doar partial adevãrat. La fel cum nu existã o viziune nationalã coerentã privind directiile strategice de dezvoltare a României, nu existã nici un punct de vedere românesc asupra proiectului european. Nu e vorba de puzderia de directive si reglementãri emise la Bruxelles si de discutiile privind absorbtia fondurilor structurale, ci de chestiunile cu adevãrat fundamentale: vrem o adîncire a integrãrii politice a Uniunii, cu un transfer important de autoritate cãtre Bruxelles, sau doar un spatiu comunitar în care statele nationale sã rãmânã actorii principali, e bine ca UE sã se extindã sau nu în continuare si cum trebuie sã-si defineascã în viitor strategia de securitate, separat sau în strînsã relatie cu America, si, din aceastã perspectivã, cum ar urma sã se raporteze la Rusia, China, la India chiar, în economia jocului influentelor globale aflat în rapidã schimbare?
Astfel de dezbateri lipsesc cu desãvîrsire, iar vina nu e doar a clasei politice, ci si a elitelor intelectuale si academice care, cel putin deocamdatã, se complac într-o stare de pasivitate provincialã, asteptînd solutii livrate de-a gata din exterior. Multi vor respinge probabil acest gen de argumente, spunând cã, oricum, capacitatea României de a influenta astfel de decizii fundamentale e extrem de scãzutã. Deloc adevãrat. Putem sã ne construim, de exemplu, un sistem de aliante în interiorul Uniunii Europene, pentru a ne promova punctele de vedere. Evident, cu conditia sã le fi formulat mai întîi. Altfel, vom regreta cu sigurantã mai tîrziu, cînd jocurile vor fi deja de mult fãcute, absenta noastrã de la o dezbatere esentialã pentru societatea româneascã.
|
Autentificare
