CrĂŁciunul a pustiit strĂŁzile

În urmã cu 18 ani, Sãrbãtoarea Nasterii Domnului scotea în stradã lumea revoltatã si înfometatã a comunismului. Acum, Crãciunul a îndesat în case populatia în genere miscãcioasã a Capitalei. A mãturat, de oameni, strãzile. Le-a lãsat orfane de pasi, înghionteli, vînzolealã. Masinile nu mai claxoneazã în intersectii. Videanu a cãzut dramatic în folclorul înjurãturilor unde se lãfãia ca rege. Am iesit la pas, seara tîrziu, acompaniat de socrul meu octogenar prin centru sã respirãm o gurã de aer rece (curat nu poate fi!) si sã omorîm în noi excesul de cîrnati si piftii. Pustiu pe Calea Victoriei, pustiu în Piata Romanã, douã, trei mogîldete sprijinite cu privirea în fata unor vitrine pe Magheru, care, la aceastã orã nu comunicã nimic. Obiecte de plastic, sticle de plastic, manechine cu un surîs sintetic. În fata Teatrului National douã june decoltate se pozeazã reciproc, prin fanta minusculã a telefonului mobil cu statuia lui Caragiale, unicul client disponibil pentru o tranzactie metalicã. Mã gîndesc cã nici Caragiale nu e Caragiale, bronzul si trei sferturi din anatomia monumentului provenind, într-o retetã perfect româneascã, dintr-un monument reprezentîndu-l pe Stalin. Nimic nu se pierde, totul se transformã. O fatã are pulpe lungi, dezvelite pînã la proximitatea chilotului presupus. Coboarã ea dintr-o piesã a genialului dramaturg, perpetuînd în contimporaneitate Zitele si Vetele unui veac revolut? E seara de Crãciun în Bucuresti si ne întoarcem de la Universitate printr-un Cismigiu iluminat si la fel de mort, acasã. Fiu-meu a instalat în curte un Mos Crãciun gonflabil, înalt de trei metri, iluminat interior si cu o instalatie care îi suflã în permanentã în alcãtuire aer cald. Mosul se bîtîie caraghios si face cu mîna volierei porumbeilor mei voltati. Martha si Alexandra, nepotelele mele, dorm deja tinînd în brate ursuletii de plus pe care i-au ales din noianul de daruri aduse de Mos. Martha, care e mai mare, a vãzut cu o noapte înainte umbra lui Mos Crãciun traversîndu-i camera. A fost din cale afarã de emotionatã. Asa am fost si eu, copil. Nasterea Pruncului lui Dumnezeu, colindele, Leru-i Ler, si fireste Mosul cu barbã albã venind din nãmetii lui niciodatã fãrã daruri. Butonez, dupã o zi obositoare, pentru prima oarã tasta televizorului. Trei ani de la tragicul tsunami, soldat cu peste 250 de mii de morti în sudul Asiei, cutremure vechi si cutremure actuale, bariere la Bethleem, slujbe, preoti, mitre si potcapuri aurite. O televiziune prezintã într-un film care se vrea documentar o altã viatã a lui Iisus, socantã. Pruncul divin, rezultat al unui concubinaj al Mariei cu Duhul Sfînt, este prezentat într-o familie numerosã cu frati si surori rezultati pesemne din cãsnicia legitimã cu tîmplarul Iosif. Maria, Fecioara nãscãtoare de Dumnezeu, devine o femeie de la tarã cu o grãmadã de plozi. Fiecare joacã un rol în rãstignire, sînt sau nu martori la Înviere. Toma Necredinciosul e fratele lui Iisus, iar Nasterea si Învierea devin scene de biografie a unui rege care a ratat preluarea puterii. Închid. Îl vreau îndãrãt pe Fiul Domnului, singular, tragic, irepetabil. Închid nervos si un alt program care dezvoltã Mosi Crãciuni erotici, cu tîte si bichini. Au rãmas atît de putine lucruri în virginitatea aurei lor încît mã înspãimîntã o lume vãduvitã de mituri. Mã uit în preajmã si constat linistit cã ai mei dorm, cã, în cochilia somnului, nepotelele mele sînt protejate de furia - luminatã sau întunecatã - a demitizãrii. În copilãrie priveam cu groazã operatiunea brutalã a tunderii, cu niste foarfeci uriase de fier, a oilor. Bietele animale erau întotdeauna rãnite. Ciobanii n-aveau rãgazul unei frizerii miloase si nepripite. Nu stiu de ce m-am gîndit la aceleasi foarfeci tunzînd din biserici si catedrale, din pronaosuri si de pe catapetesme, aura magicã a Sfintilor, a Proorocilor, a Martirilor, acel nimb care deosebeste personajele populatiei ceresti, din grãdina cu pomi înfloriti a lui Dumnezeu, de lucrãtorii comuni ai grãdinilor cu zarzavaturi din viata noastrã pãmînteanã.