Nemtean, sef al Administratiei Prezidentiale doar cîteva ore
• Valeriu Arteni a fost numit de Traian Bãsescu în functia amintitã • dupã cîteva ore, presedintele a semnat un decret de revocare • decizia nu a fost motivatã în nici un fel • nemteanul a fost ambasador al României în Vietnam, Pakistan si Coreea de Sud • Performantã fãrã precedent la Administratia Prezidentialã: Valeriu Arteni, de loc din Neamt, noul sef al Protocolului, a rezistat în functie doar jumãtate de zi. Ieri, la doar cîteva ore dupã ce semnase decretul de numire a lui Arteni, Bãsescu a semnat altul, prin care acesta a fost revocat din functie. Cel de-al doilea decret nu are nici o motivatie. Valeriu Arteni (foto) a fost ambasador în Coreea de Sud, Vietnam si Pakistan. Conform agentiei de stiri HotNews, presa a relatat cã Arteni ar fi fost racolat de Securitate încã din anii studentiei, motiv pentru care ar fi urmat si cursurile Universitãtii din Hanoi între 1971-1976. Agentia de stiri mai aratã cã într-un interviu acordat Monitorului de Neamt, în mai 2006, diplomatul sustinea cã a plecat la facultate în „cadrul schimburilor culturale româno-vietnameze“. Valeriu Arteni s-a nãscut în 1952, în Hoisesti, comuna Mãrgineni, a urmat cursurile Liceului „Calistrat Hogas“ din Piatra Neamt, apoi a fãcut un semestru la Facultatea de Litere din Bucuresti, restul studiilor urmîndu-le în Vietnam. El voia sã studieze limba chinezã, dar examen pentru aceastã specializare se dãdea o datã la doi ani, iar în ‘71, nu s-a tinut concursul. Asa cã a dat examen pentru limba arabã. Aceste specializãri le stabilea Ministerul de Externe, în functie de necesitãti. Din 125 de candidati, au luat examenul cinci - patru fete si Valeriu Arteni. A fãcut un semestru arabã la Bucuresti, dupã care i s-a prezentat o listã cu mai multe tãri în care putea sã îsi continue studiile. El a ales Vietnamul, cu toate cã aceastã tarã era în plin rãzboi cu americanii. Nemteanul, alãturi de alti 23 de studenti din alte tãri si de cîtiva din Vietnam, au fost evacuati în Muntii Chinei, unde s-au hrãnit cu ouã de ratã sãlbaticã si cu lãstari de bambus. ÃŽn februarie ‘77, a terminat facultatea si a fost repartizat la Ministerul de Externe, iar toamna s-a întors ca diplomat în Vietnam. Dupã Vietnam, a urmat Pakistanul. Dupã cîtiva ani, s-a întors la Bucuresti, de unde a fost trimis, în calitate de consilier diplomat, în Pakistan. A stat acolo trei ani si a revenit în Vietnam, în calitate de ambasador, pentru opt ani. Apoi a fost în tarã, pentru doi ani, ca director la Protocol, la Ministerul de Externe. Din primãvara lui 2003, a fost ambasadorul României în Coreea de Sud. El sustinea cã îi place în Coreea si cã oamenii sînt foarte curati si harnici. Una dintre cele mai emotionante întîmplãri prin care a trecut Valeriu Arteni este legatã de vietnamezi, care l-au hrãnit în vremea cînd era evacuat în Muntii Chinei. Dupã mai multi ani, cînd a devenit ambasador în Vietnam, oamenii care l-au gãzduit si-au construit un fel de bisericã, iar diplomatul din Neamt a participat, în calitate de oficial, la inaugurare. Extrem de emotionati, localnicii au aprins fãclii pentru a-l întîmpina si strigau „Vine ambasadorul Valeriu“.
Interviu acordat Monitorului
ÃŽn mai 2006, cotidianul Monitorul publica, în exclusivitate, un interviu cu Excelenta Sa Valeriu Arteni, pe atunci ambasador al României în Coreea de Sud. Titlul interviului era „ÃŽn Vietnam, pe urmele lui Mircea Eliade“, din care redãm o parte.
Reporter: Domnule ambasador, ati fost inclus într-o selectie foarte restrictivã de absolventi ai Universitãtii Nationale Vietnam din Hanoi, care a detasat, din miile sau chiar sutele de mii de absolventi de pe durata a o sutã de ani, doar o sutã de nume ilustre.
Valeriu Arteni: Am rãspuns solicitãrii onorante a Universitãtii din Hanoi, a cãrei propunere m-a surprins. Cu ocazia aniversãrii împlinirii a 100 de ani de la înfiintarea, la 16 mai 1906, a Universitãtii Indochineze, s-a decis publicarea unei monografii originale, intitulatã «Centenarul Universitãtii Nationale.100 de portrete», a celor mai ilustri absolventi din cei o sutã de ani de existentã. A fost stabilitã o listã, iar «juriul» a hotãrît si includerea mea. Ministerul Educatiei din Vietnam a notificat Ambasada României la Hanoi, în legãturã cu aceasta, solicitînd sprijinul pentru materializarea proiectului. Chiar în ziua aniversãrii, pe 16 mai anul acesta, volumul a apãrut.
Rep.: Experienta pe care ati trãit-o în Vietnam cuprinde, probabil, mult exotism, dar si asumarea tuturor pericolelor presupuse de unul
dintre cele mai sîngeroase rãzboaie ale istoriei recente.
V.A.: E greu de descris în cîteva cuvinte experienta mea vietnamezã fãrã egal. Am ajuns la Hanoi ca student, în cadrul schimburilor culturale româno-vietnameze. Mi-am început cãlãtoria pe 24 martie 1971 si m-am reîntors pe 17 februarie 1976 (petrecîndu-mi fiecare vacantã de varã în România si China). Asadar, mi-am petrecut acolo cinci ani. Am plecat cu inima îndoitã pentru familia rãmasã acasã, mai ales tatãl meu, veteran al frontului de Est în timpul Celui de-al Doilea Rãzboi Mondial, era anxios în privinta deciziei mele de a merge într-o tarã sfîsiatã de rãzboi, dar nu m-a oprit. O întrebare legitimã ar fi de ce tocmai în Vietnam si cum de m-am decis sã urmez tocmai Facultatea de Litere a Universitãtii din Hanoi. Cauzele majore sînt douã. Fac parte dintr-o generatie puternic implicatã în militanta transnationalã, care a crezut în idealurile nobile ale lui Ho Si Min, Che Guevara, Martin Luther King, Nelson Mandela si ale altora care au luptat pentru libertate si dreptate socialã si pentru a fãuri o lume mai dreaptã si mai bunã. Am fost si rãmîn un optimist incorigibil. De aceea am dorit sã fiu un martor impartial al fãuririi istoriei si nu un simplu spectator, manipulat nu rareori de distorsiunile media într-o lume divizatã ideologic. Al doilea motiv, cel putin la fel de puternic ca primul, este o atractie specialã pentru limba si cultura vietnamezã. Sînt un cititor pasionat si un mare amator al marelui orientalist si scriitor Mircea Eliade. Citind al sãu Jurnal m-am îndrãgostit de ideea de a continua acest periplu prin limba si literatura vietnamezã. Eram la Institutul de Studii Orientale cînd am aflat despre sansa de a mai alege o „limbã rarã“ (dintre cele necunoscute în România, în privinta cãreia tara noastrã suferea de lipsã de experti) si sã studiez în strãinãtate cu o bursã guvernamentalã. Date fiind dificultãtile economice prin care trecea familia mea, am decis, nu fãrã regret, sã renunt la studiile de limba arabã si sã merg în Vietnam, îndeplinindu-mi astfel visul secret de a urma exemplul ilustrului savant român pe care mi-l alesesem de model.
Rep.: Cum a fost prima întîlnire cu Vietnamul?
V.A.: Prima întîlnire cu Vietnamul a dezmintit, în multe privinte, cliseele legate integral de artocitãtile rãzboiului. Ceea ce m-a izbit a fost frumusetea magicã a Hanoiului, normalitatea vietii oamenilor,
filosofia lor în privinta vietii si a mortii, care îmi aminteau de celebrul roman al alui Malraux, Calea regalã. Am descoperit frumusetea extraordinarã a unui tãrîm încã virgin, neexplorat, calda ospitalitate,
prietenia sincerã si temperamentul optimist al poporului vietnamez. Rãzboiul fãcea parte din viata lor de zi cu zi. A devenit si parte din
viata mea.
Rep.: Cum s-a putut învãta în acel Vietnam aflat în plin rãzboi?
V.A.: Am gãsit învãtãmînt de înaltã clasã, profesori excelenti si un grup larg de prieteni din Europa, America Latinã si Asia. Experienta mea aici a durat un an; un an de studiu intensiv al limbajului, într-o clasã cu doi studenti români. Am venit la Facultatea de litere mai tîrziu, în toamna lui 1972, în districtul Hiep Hoa din provincia Ha Bac, unde Universitatea din Hanoi a fost evacuatã în urma bombardamentului masiv care a durat din aprilie, pînã în decembrie 1972. Locuiam într-un templu vechi, împreunã cu cîtiva studenti strãini care nu au pãrãsit Vietnamul la repatrierea majoritãtii colegilor lor europeni. ÃŽn ciuda sãlbãticiei rãzboiului, viata mergea înainte si studiile noastre la fel. Curajul si eroismul colegilor si profesorilor mei din acele zile a lãsat imagini nesterse în mintea mea, care îmi dau totdeauna curaj si putere. ÃŽn primãvara lui 1973, în urma semnãrii Tratatului de Pace de la Paris, m-am întors la Hanoi împreunã cu universitatea si am început o viatã ceva mai „normalã“ fãrã rãzboi. ÃŽmi amintesc entuziasmul si pasiunea profesorilor mei, caldul lor suport si prietenia. ÃŽmi amintesc, de asemenea, încîntãtoarele excursii care mi-au permis sã aflu si mai mult despre cultura, istoria si traditiile vietnameze.
|
Autentificare
