 VIATÃ ÎN ÎNTUNERIC
• complet nevãzãtoare, Gabriela Andronic, în vîrstã de 35 de ani, domiciliatã în comuna Pîngãrati, a învãtat sã se descurce bazîndu-se mai ales pe simtul tactil • de dimineata pînã seara, ea trudeste în garsoniera unde locuieste, pentru a-i asigura strictul necesar fiicei sale, în vîrstã de 13 ani, elevã în clasa a VI-a • de sapte ani, femeia îsi creste singurã fiica, fiind divortatã • cele douã suflete trãiesc din pensia si indemnizatia de nevãzãtoare ale mamei • si ar avea nevoie de multe • „Fata mea este lumina ochilor mei“... Cuvintele acestea, izvorîte din sufletul oricãrei fiinte iubitoare si responsabile, care a adus pe lume un copil, par cît se poate de firesti. Rostite, însã, de o mamã complet nevãzãtoare, care de mai bine de 11 ani doar îsi imagineazã cum aratã fiica ei, astfel de vorbe sînt rãscolitoare. Cea care trãieste aceastã dramã cu demnitate, fãrã sã se plîngã, ori sã doreascã sã atragã compasiunea celor din jur, îsi duce existenta împreunã cu fiica ei, în vîrstã de 13 ani, într-o garsonierã dintr-un bloc, fost cãmin de nefamilisti din satul Stejaru, comuna Pîngãrati. Chiar dacã pînã la 35 de ani pe care îi are, Gabriela Andronic nu a avut o viatã prea fericitã si lipsitã de griji, înfãtisarea ei nu trãdeazã vîrsta. Vãzînd-o asa pirpirie, avînd în jur de un metru si 50 de centimetri înãltime si în jur de 45 de kilograme, nu ai spune cã are mai mult de 25 de ani. ÃŽn pofida fizicului sãu fragil, psihicul este de învingãtor. De sapte ani, Gabriela este si mamã si tatã în casã, si femeie si bãrbat, întrucît a divortat de cel care i-a fost sot si împreunã cu care a conceput-o pe Ioana. Cei doi au convietuit sapte ani, dar femeia îsi aminteste cu plãcere numai de primii trei. Nu îl urãste pentru ceea ce a fost urît si dureros între ei, desi a suferit mult atunci cînd a înteles cã el nu mai este multumit cu viata lor de familie, o însealã si o minte. „Tot ce conteazã acum si mã face sã nu îi vreau rãul este faptul cã datoritã lui am adus-o pe lume pe Ioana“, spune zîmbind femeia care, desi nu vede absolut deloc, îsi îndreptã ochii exact cãtre locul din camerã unde este fata. ÃŽntre mamã si fiicã existã o relatie specialã, fiecare dintre ele fiind principalul sprijin al celeilalte. De altfel, sînt mai tot timpul împreunã, cu exceptia orelor în care Ioana este la scoalã. Fata este elevã în clasa a VI-a si învatã la scoala din Stejaru. „ÃŽnvatã bine... Ce e drept, nu strãluceste... Este cuminte, ascultãtoare si nu îmi creeazã probleme din nici o privintã“, se aratã foarte mîndrã de fata ei Gabriela Andronic. Femeia face o pauzã, apoi reia sirul discutiei. „Am dat-o la scoalã de la 7 ani, pentru cã era tare slãbutã si am preferat sã o mai tin un an acasã. De bebelus si pînã pe la 6 ani a fost tare bolnãvicioasã. Acus-acus rãcea si fãcea febrã si convulsii. Am stat de foarte multe ori internatã în spital cu ea. La un moment dat, la encefalogramã au iesit niste modificãri si mi s-a spus cã ar fi bolnavã de epilepsie. Mai multi ani i-am fãcut tratament de specialitate, iar acum nu mai are probleme cu boala aceea. Dupã mai multe rãceli grave la plãmîni, netratate cum trebuie, Ioana mea a rãmas cu un astm bronsic care o supãrã mai ales primãvara si toamna. Multumesc lui Dumnezeu cã a avut grijã si nu a mostenit de la mine problemele cu vederea. De asta mi-a fost tare fricã, cît am fost însãrcinatã. Doctorii mi-au spus cã existã riscul sã nasc un copil nevãzãtor, dar am zis cã, fie ce o fi, eu fac copilul ãsta. Si am avut noroc“.
Destin pecetluit
Gabriela Andronic, originarã din satul Turturesti, comuna Girov, s-a nãscut cu defect de vedere, mostenind boala de la unul dintre pãrinti. Curios este cã dintre cei patru copii, ea si încã un frate s-au nãscut cu aceastã boalã severã a ochilor. Primele cinci clase le-a fãcut la scoala din sat, dupã care, restul pînã la finalizarea gimnaziului, le-a urmat la Scoala Specialã de Nevãzãtori din Tîrgu Frumos. Cum în judet nu existã institutii de învãtãmînt pentru persoane cu deficiente ale vãzului, Gabriela a mers apoi la Arad, la o scoalã profesionalã specializatã în celulozã si hîrtie. Din pãcate, problemele ei de vedere s-au agravat, iar gãsirea unui loc de muncã, în Neamt, a devenit un lucru imposibil. Astfel, în 1991, ea a fost pensionatã pe caz de boalã. Desi banii erau putini, tînãra se multumea cã avea casã si masã la pãrinti si muncea pe lîngã gospodãria acestora. Asa l-a cunoscut pe cel care în 1994 i-a devenit sot. Un an mai tîrziu, pe 9 februarie, a adus-o pe lume pe Ioana. „La vremea aceea încã zãream. Am fost la doctor, la Bucuresti, unde mi s-a spus cã din cauza tensiunii intraoculare trebuie sã mã operez. Am fãcut sapte operatii la ochiul stîng si patru la dreptul, dar fãrã rezultat... La douã luni de la operatie nu am mai vãzut nimic... Asta s-a întîmplat cînd avea Ioana un an si jumãtate... De atunci, eu nu am mai vãzut cum aratã fata mea... ÃŽmi spune ea, îmi imaginez, îmi spun alte persoane...“, rosteste femeia cu nodul de lacrimi în gît, strãduindu-se din rãsputeri sã treacã neobservat. „O vreme am crezut cã percep mãcar lumina sau umbra. Dar nu era asa. Si mi-am dat seama de asta în douã situatii. Odatã, aveam grijã de un copil de cîtiva anisori si avînd impresia cã e înnourat si frig, desi era cald, l-am îmbrãcat prea gros. Si m-a întrebat cineva de ce am încotosmãnat copilul. Iar altã datã, a venit la mine cineva în timp ce curãtam vinete si m-a întrebat cum de mã descurc, desi e becul stins si întuneric în casã“, adaugã Gabriela.
„Nu vãd, dar simt cu degetele“
Ioana îi este de foarte ajutor mamei la treburile gospodãresti, mai ales de vreo doi-trei ani încoace. ÃŽnvãtatã si secondatã de cãtre mama sa, adolescenta dereticã prin casã, aspirã, mãturã, spalã de mînã ceea ce nu încape sau nu se poate da la masina automatã, mochetele din camerã, ori presurile de pe hol. Mama este foarte severã în ceea ce priveste curãtenia si nu acceptã ca lucrurile sã fie lãsate la voia întîmplãrii. Ele trebuie puse la locul lor, bine stabilit, ca sã le gãseascã oricînd are nevoie si e singurã acasã. Dacã simte o firimiturã pe jos sau pe masã, aragazul murdar sau praf pe mobilã, e vai si amar de Ioana. ÃŽn garsoniera lor compusã dintr-o camerã cu balcon si un hol mic amenajat ca bucãtãrie, este curãtenie si ordine ca în farmacie. „Eu mã ocup de toate acestea, pentru cã pe ea o las sã îsi facã lectiile. Dar, trebuie sã învete sã facã menaj pentru cînd va fi gospodinã la casa ei. De aceea am învãtat-o sã facã de toate si sã le facã serios, nu în bãtaie de joc. De exemplu, eu curãt cartofi, morcov, ceapã, dar ea trebuie sã fie atentã si sã fie bine curãtate. Nu vãd, dar simt cu degetele, asa cã nu mã poate pãcãli. Cînd curãt vinete, pentru cã astea sînt mai migãloase, ultima datã ea le verificã. La zarzavatul frunze, eu nu vãd dacã sînt mai vestede, asa cã ea trebuie sã fie lîngã mine“, spune pe un ton foarte hotãrît mama. Ioana face si mîncare. Chiar maionezã pentru salata boeuf. Manual, pentru cã mixerul s-a stricat. Nu demult, s-a defectat si fierul de cãlcat. Si frigiderul dã semne de obosealã, dar Gabriela se roagã sã nu se strice taman acum cînd începe sã se încãlzeascã vremea. Ea îsi doreste o combinã frigorificã, dar nu are bani ca sã o cumpere. Nu si-o poate permite nici mãcar în rate. Pentru cã venitul sãu este mult prea mic. Dacã ar fi sã mai spunã ce viseazã sã aibã în casã, femeia pomeneste de un robot de bucãtãrie.
„Infirm nu este cel care are un defect fizic, ci acela fãrã suflet“
Dacã s-ar oferi cineva sã o ajute si ar pune-o sã aleagã ceva pentru casa ei, Gabriela ar cere un birou pentru fiicã, la care sã îsi poatã face lectiile si pe care sã încapã si calculatorul pe care îl are. De o bucatã de vreme, însã, un cablu de alimentare s-a defectat si computerul a devenit piesã de mobilier. Dar si-a pus în gînd sã cheme pe cineva care sã îl repare, dupã care sã facã si un abonament la Internet, pentru ca Ioana sã aibã acces la diverse informatii care îi sînt extrem de utile la scoalã. ÃŽn momentul de fatã, venitul Gabrielei Andronic îl reprezintã pensia de nevãzãtor si indemnizatia de însotitor, ambele însumînd 6, 5 milioane de lei vechi. La fel de sigurã este si alocatia lunarã a fetei. Din cînd, în cînd, ea mai primeste o bursã socialã de la scoalã - 350.000 de lei vechi, o datã pe trimestru. Si tot din cînd în cînd, tatãl, aflat în Italia, mai trimite cîte o sutã de euro ca pensie alimentarã a fetei, pe trei luni. „A dori este omeneste, dar nu tot ce vrem se si poate. Am învãtat sã ne multumim cu putin si sã aducem slavã lui Dumnezeu pentru cît avem. Nu lucrurile materiale conteazã, ci sãnãtatea. Asta cer mereu de la Tatãl ceresc cînd mã rog si asta îi spun si Ioanei. O mai învãt sã aibã milã de oameni si sã nu fie rãutãcioasã, sã nu rãneascã pe nimeni, nici cu vreun gest, nici cu vorba. Adicã sã aibã bun simt si suflet. Pentru cã eu cred cã infirm nu este cel care are un defect fizic, ci acela fãrã suflet“, îsi exprimã gîndurile Gabriela Andronic.
|
Autentificare
