Ploile
Nu stiu altii cum sînt... ÃŽn adolescentã, am citit celebra carte „Vin Ploile“, impresionantã, coplesitoare, despre viata chinuitã a oamenilor dintr-un orient îndepãrtat si despre lupta lor cu apele. Sortitã din mosi strãmosi, aceeasi an de an. Oamenii stiau cînd încep si cînd se terminã ploile, uneori mai potolite, alteori mai sãlbatice, dar nu si pierderile de vieti si de bunuri încropite între un an si altul. Era povara existentei lor, nimic altceva decît pecetea locurilor, asa ne-am nãscut, asa vom muri, într-o luptã cu soarta sau adaptare la ceea ce le lãsase Dumnezeu. Altfel, unde sã se ducã? Cine s-ar fi încumetat sã plece? Cine sã-i primeascã? Pentru cã si altii aveau si ei necazurile ori, în alt fel, ploile lor.
Ne-au potopit ploile si pe noi. Au fost si prin alte pãrti, dar la noi parcã mai distrugãtoare, mai pline de încrîncenare. Si, ca în jocul acela din copilãrie cu urma trage, apele pornite la vale dinspre alte pãrti, s-au adunat, toate, peste tarã si în apele cu care ne-a blagoslovit Dumnezeu, în curgerea lor cãtre Dunãre si mare, cu necazurile cele mai mari. Nu poti rãmîne indiferent, oricît ai fi de lipsit de suflet, nu se poate sã nu-ti tremure inima si mintea cînd vezi atîta durere, atîta suferintã si atît amar pe capul oamenilor, care nu au nici un fel de vinã. Nu, orice am spune, orice am declara si oricît ne-am dovedi de tantosi, oricît de frumos ar arãta corturile care-i adãpostesc pe nãpãstuiti, ajutoarele initiate si promisiunile desarte, NU, este o probã, dintre cele multe, pe care nu am trecut-o. O probã pierdutã, de care fiecare dintre noi se poate rusina într-un fel si, cu sigurantã, unii mai vîrtos. Nu vreau sã fiu nici judecãtor, nici analist de ocazie sau ipocrit. Dar în sufletul meu dominã un soi de spin, concentrat într-o singurã întrebare:
- Cum poti tu, indiferent de functie, avere sau credintã, sã cobori dintr-un elicopter, ultimul rãcnet, care încã îsi mai învîrte elicea (mai sînt si alte drumuri de bãtut, nu?), sã poti deschide gura si sã-i spui femeii aceleia care îsi sterge lacrimile cu coltul basmalei decolorate si zdrentuite: mamã, ia-ti copilul de mînã, lasã-ti casa, vitele si bruma de adunãturã si pleacã din calea apelor!? Cîrtitor? Recunosc. Dar cum sã aduci cu tine, acolo, în calea oamenilor acelora amenintati de ape, pe deasupra atîtor nefericiri, felia, bucata aceea de prãpastie colosalã care vã separã, interlocutori circumstantiali? Orice s-ar spune, trebuie sã existe, scrisã sau nu, legiferatã ori nu, o decentã limitã, minimalã, peste care nu se poate trece. Oricît te-ar obliga functiile si pozitiile pe care le ocupi în societate. Ar trebui ca mãcar cel coborît din elicopter, sã gîndeascã, nu la ceva sofisticat si de necuprins, ci numai la ce va spune femeia aceea dupã ce vîrtejul iscat de elicea masinãriei cu elice ridicate de la sol se va fi potolit. Sigur, nu trebuie sã mã tragã nimeni de mînecã, stiu foarte bine: întotdeauna au fost si vor fi unii care merg pe jos sau, cel mult, în cãrutã si altii în limuzine, avioane si elicoptere. Asa e construitã lumea asta de cînd e ea. N-o mai putem schimba noi din temelii. Dar parcã, în momente din acestea, atît de dramatice, cînd e vorba de viatã si de moarte si de traiul chinuit al unora care nu au nici un fel de vinã, a transforma realitatea crudã întru-n vodevil jalnic si amarnic, este mai mult decît o impietate. Ca un fel de pumn arãtat lui Dumnezeu.
|
Autentificare
