 Viata în „modul“
• 22 de familii sînt cazate în locuinte modulare • oamenii nu se pot împãca cu situatia si se plîng cã nu au nici un fel de conditii • pentru multi, modulul slujeste doar noaptea, pentru odihnã • „Era mai bunã cocioaba mea“, a declarat o femeie • La marginea drumului, pe un tãpsan, situat vizavi de Cãminul Cultural Recea, aliniate una lîngã alta, 10 locuinte modulare slujesc de adãpost unor oameni cãrora apele revãrsate ale Siretului le-au „rãpit“ agoniseala de-o viatã. Fiecare modul, de dimensiunile unui container de mãrfuri, circa sase metri pãtrati, este martorul mut al unor drame trãite de locatari. La ora prînzului, majoritatea acestor „case“ aveau usile închise, semn cã ocupantii nu se împacã deloc cu noul spatiu locativ. Oamenii umblã mai mult prin sat si stau la sfat cu megiesii care au rãmas cu gospodãriile intacte sau doar partial afectate de inundatii. ÃŽsi povestesc necazurile si nãzuintele. Dupã cum am aflat, locuintele tip modul sînt folosite mai mult noaptea, pentru odihna chinuitã a unor oameni aflati la capãtul disperãrii. Multi sînt pesimisti si spun cã vor apuca si iarna în containere. La modulul ce poartã numãrul 15 usa era larg deschisã, iar în interior, o femeie îsi fãcea de lucru cu o mãturã uzatã. Mobilierul: douã paturi de fier, cu saltelele acoperite cu pãturi ponosite, un covor persan, rulat lîngã un perete si o masinã de spãlat. „Ce vedeti aici este tot ce mai avem. Casa noastrã a fost luatã de apã în cîteva minute. Atît eu, cît si sotul meu, am mers prin apa care ajunsese pînã la piept, sã mai salvãm din casã cîte ceva. Mare lucru nu am putut face si astfel cinci suflete am rãmas pe drumuri. Nora mea, care locuia cu noi, împreunã cu fiul meu si un nepotel, în vîrstã de cîteva luni, a reusit sã gãseascã o femeie bãtrînã de 80 de ani, miloasã, care i-a primit pe toti trei sã locuiascã în casa acesteia. Ce s-ar fi fãcut dacã ar fi trebuit sã stea în aceastã cutie care n-are decît un geam în spate? Acum au, de bine de rãu, unde sã spele o rufã, sã facã o baie sau sã gãteascã“, si-a depãnat din trista poveste Elena Constantin. Femeia, care a lucrat la CAP nu are încã anii de pensie, iar singurul venit al familiei este pensia de cinci milioane a sotului. Parcã n-ar fi fost de ajuns întregul amar, Elena are si probleme cu inima si, lunar, este obligatã sã cheltuie multi bani pe medicamente. „Nu stiu dacã pînã la iarnã vor reusi sã construiascã casele promise. Sînt multe locuinte de ridicat si pînã cînd vine frigul, mai este putin. Nici nu te trage inima sã stai în «cusca» asta. Atît eu, cît si sotul meu, Constantin, ne-am sãturat de «uscãturi». Am fi dorit si noi cîte un bors, sãnãtos, de zarzavat proaspãt si cartofi, însã unde sã gãtesti? Nici curent electric nu este sã poti folosi un resou, sã-ti faci un ceai, o supã, ceva. Sîntem cu totii murdari, n-am mai fãcut o baie de nu stiu cînd“, s-a destãinuit cu lacrimi în ochi, femeia.
Sinistrat de „voie“!
Nici vecinii de la 16 nu sînt mai multumiti. Sotii Banyas, aflati la vîrste respestabile, au încercat sã ofere modulului un pic de elegantã. La intrare, esti întîmpinat de o perdea de mãrgele din lemn iar, în interior, o draperie dintr-un material grena, ascunde dormitorul. Anica, în vîrstã de 67 de ani si Mihai, de 79 de ani, au la un loc aproape 11 milioane pensie. „Nu e mult, dar nici putin la tarã. Nu putem spune cã nu ne-am descurcat pînã acum. ÃŽnsã Siretul ne-a dãrîmat casa si acum am ajuns sã locuim la modul. Era mai bunã cocioaba noastrã! Am rãmas fãrã lucruri si acum trebuie sã acceptãm ajutorul altor oameni. Sînt multumitã cã am reusit sã ne rostuim cu un dulap, un frigider si o masinã de spãlat. Mai trebuie însã sã avem si curent electric, sã putem folosi electrocasnicele. Cu mîncarea este mai greu. Conserve, salam si iar conserve. Apa am ajuns sã o cumpãrãm. N-avem nici mãcar o masã pe care sã tai o pîine. Bine cã avem de îndurat numai noi doi. Copii nu am avut, doar sotul meu are douã fete din prima cãsãtorie. Acestea au o situatie bunã, sînt la casele lor, mãritate la Cluj“, a spus Anica Banyas. ÃŽn spatele locuintelor modulare se afla un cort al Crucii Rosii elvetiene, de un alb aproape nefiresc. L-am gãsit cu fermoarul tras. Am aflat însã de la Elena Constantin cã este locuit de un om „fãrã cãpãtîi“. „Este un «fel» de rudã de a mea. Nici nu meritã sã-i pronunt numele. Toatã ziua este cu bãutura în cap! Acum se considerã si el sinistrat. Adevãrul este cã si-a vîndut casa si a bãut toti banii. Asteaptã pomanã, însã oamenii îl cunosc ca pe un «cal breaz» si nu-l bagã în seamã. Noroc cã i s-a fãcut milã domnului primar si i-a lãsat cortul, sã aibã unde trage. Altfel dormea prin santuri sau boscheti“, a mai spus Elena Constantin. Am pãrãsit satul Recea urmãrit de cuvintele acestei femei: „Ne-a bãtut Dumnezeu! Domnul ne-a dat aceastã pedeapsã din cauzã cã existã multã «mîncãtorie» si rãutate între oameni“.
|
Autentificare
