Ce mic e, uneori, pretul fericirii la români!
ÃŽntre douã lumi, între douã toane, între douã crize. Sîntem în Uniunea Europeanã, unde cotizãm din greu, ca orice membru cu drepturi depline, si nu sîntem prin statutul medieval al, sã zicem, soselelor (autostrãzile noastre sînt un fel de cãrãri si poteci de munte prin pãduri, bune pentru caii haiducilor). Facem, la Cluj Napoca, un egal cu Chelsea (e drept cã echipa noastrã e compusã majoritar din fotbalisti sud-americani si africani, dar ce, echipa englezã nu e si ea compusã tot din mercenari?), dar pierdem lamentabil la capitolul imagine. Arãtãm rãu în pozã. Cînd te aud vorbind româneste, europenii duc automat mîna la portofel. Ni s-a dus vestea cã sterpelim iute. Sîntem între douã lumi, crãcãnati ca peste o prãpastie. Vietuim între toanele unor înalti smecheri, alesi de noi pentru a ne conduce si reprezenta. ÃŽnaltii smecheri - cei care au fãcut averi colosale prin negotul de aprobãri pe o cerere - sînt ministri, directori generali, prim ministri, sefi de stat. Cine, mã ironizeazã cineva, l-a împuternicit pe Omar Hayssam sã taie pãdurile din Moldova si sã le vîndã, construind o avere personalã de multe sute de milioane de euro si dolari? O iscãliturã. Ãla n-a tãiat de capul lui pãdurile României. O iscãliturã pe o hîrtie, confirmatã de o stampilã l-a introdus în legalitate. Cel care a iscãlit e probabil bogat azi. Foarte bogat. Bogãtia cea mai mare se obtine în România prin negotul de semnãturi pe o cerere. Pentru a ajunge la o iscãliturã validã, trebuie sã te umilesti, sã te dai patriot, sã cumperi electoratul, sã îi zîmbesti frumos. Apoi, rãmîi singur, suveran peste stampila ta si peste iscãlitura ta. Vietuim azi între douã crize - una mondialã, recunoscutã, cealaltã, nationalã, pititã ca la alba neagra. Noi n-avem crize. Noi nu suportãm consecintele marii prãbusiri mondiale. Noi nu sîntem afectati. ÃŽn consecintã, toate partidele aflate - ciudat - în „precampanie“, promit. Parlamentul mãreste cu 50 la sutã, printr-o lege, lefurile celor cîteva sute de mii de dascãli. Nu zic cã n-ar merita. Provin dintr-o familie cu cîtiva dascãli în ea. Dar de unde? Guvernul promite mãrirea pensiilor peste o lunã. Opozitia zice nu peste o lunã, ci acum. Bugetul este deja o fictiune. Se plãtesc salarii mãrite si pensii mãrite din pungi goale. Criza, zice un ministru, nu ne afecteazã. Dar dacã inflatia va face ca peste o lunã franzela sã coste un milion de lei vechi? ÃŽn America primei mari cãderi economico-financiare dintre cele douã rãzboaie, ploua cu sinucigasi pe strãzi. Dacã nu erai atent, îti cãdea trupul greoi al unui falimentar în cap. La noi, nu se sinucide nimeni. Cîte unul, dar din motive sentimentale. Am vãzut la televizor mare veselie într-o poianã unde erau distribuiti mici si altele asemenea. Vorbea de la microfon domnul Blaga, cel perdant la capitalã de curînd. E timpul, zicea el, sã facem si noi în sfîrsit un Guvern. O doamnã cu micul în gurã zice: Noi pedelistii sîntem mereu uniti!. E bun micul?, întreabã o ziaristã. E bun si e si mai bun cu castravete murat. Doamna are, în cealaltã mînã, un castravete murat. Pe chipul ei, îmbogãtit cu pudre si rujuri, se citeste, în expresie absolutã, fericirea. Mai mult chiar decît bucuria de „a trãi bine“. Trecînd peste faptul cã Vasile Blaga a mai fost parcã ministru si nu formeazã prima oarã guvernul, iar seful lui (real) de partid a mai fost ministru de vreo cinci ori, fãcînd parte din tot atîtea echipe executive, îmi dau seama ce putin costã pretul fericirii la români. Un mic, o mãslinã, o murãturã. Hai noroc!
|
Autentificare
