 „Si pulbere tãrînã din tine se alege“
• astãzi, se împlinesc 159 de ani de la nasterea poetului national • dacã despre opera si viata lui s-au scris zeci si chiar sute de tomuri, despre iubirea lui s-a scris mai putin • ca si în opera sa si în dragostea pentru Veronica Micle, Eminescu a fost de neegalat • Se împlinesc astãzi 159 de ani de la nasterea poetului national al românilor, Mihai Eminescu. Si dacã despre opera si viata lui s-au scris zeci si chiar sute de tomuri, despre iubirea lui s-a scris poate mai putin. Si e întrucîtva nedrept ca tocmai acest aspect sã fie uitat
sau tratat cu usurintã. E domeniul în care Eminescu, la fel ca în multe alte privinte nu a fost egalat. Nici în viatã, nici în operã.
Am revãzut cãsuta din Tîrgu Neamt, la Muzeul Veronica Micle, acum cîteva zile si am regãsit toate la locul lor. Geamurile înghetate de gerul lui ianuarie, odaia cea mare, nãpãditã de frig, biroul, dormitorul si mica cuhnie din spate unde se mai aciueazã, în rãstimpuri, custodele Dorina Chirilã. Casa va fi fost cîndva primitoare, încãlzitã de focul din sobã si de visurile dragostei în veci neîmplinite. Acum, într-o vitrinã, sub o placã de sticlã, cartea de poezii a Veronicãi „Dragoste si poezie“, apãrutã postum ca o priveghere a eternitãtii strînge între scoarte visurile de iubire. Eminescu, de altfel, spunea, referindu-se la versurile iubitei: „Cartea ei e vecinic nouã pentru mine... Ce frumoase versuri întîlnesti în cãrticica asta. Citeste-le si-o sã vezi cîtã dreptate am!“. Icoana, biroul, canapeaua, cufãrul de cãlãtorie, legat altãdatã în piele si ferecat cu stinghii metalice, garderoba, covorul, scrinul si toate celelalte supravietuiesc cuplului tulburat de chinurile si patimile unei iubiri nefinalizate. Sau, poate, finalizate în eternitate. Si de aceea, persuasiunea acestei minunate povesti întru zadarnicele chinuri ale dragostei se pãstreazã si astãzi nealteratã si zguduitoare. Iar cu cît vremea se asterne mai temeinic peste toate cele ce vor fi fost, cu atît întreaga istorie de neliniste si pasiune devine mai esentializatã si mai tulburãtoare. ÃŽnceputã la Viena, continuatã la Iasi si Bucuresti, apoi în cãsuta de sub Cetate, story-ul se sfîrseste sub culmea dealurilor, dincolo de Pãdurea de Argint, lîngã biserica nouã din Vãratec la umbra cãrei cruci adastã pe vecie mormîntul vegheat de îngeri al Veronicãi. Eminescu o cunoaste pe Veronica Micle în 1872, la Viena. Ceva mai tîrziu, la Iasi, poetul i se adresa într-o epistolã celei ce avea sã-i devinã muzã: „Stimatã doamnã, Asearã v-am zãrit într-o lojã, pe care o ocupati la reprezentatia de binefacere datã în folosul sãracilor, în sala societãtii dramatice. Atunci mi-am amintit de invitatia primitã, de a veni într-o joi la serata dv. literarã. Nu merit laudele aduse pentru poezia Epigonii. E o conceptie pe care o fãurisem încã la Viena, într-un elan de patriotism. Trecutul m-a fascinat întotdeauna. Cronicile si cîntecele populare formeazã în clipa de fatã un material din care culeg fondul inspiratiilor. Cred cã voi putea ceti în salonul dv. o poezie, avînd un subiect cules din acest material. Primiti respectul meu. M. Eminescu“.
„Si pulbere tãrînã din tine se alege / Cãci asta e a lumii nestrãmutatã lege. / Nimicul te aduce, nimicul te reia / Nimic din tine-n urmã nu va rãmînea“
La Iasi, din 1874, împreunã cu Slavici, Miron Pompiliu si Samson Bodnãrescu frecventeazã salonul literar al familiei Micle. Asa se face cã, începînd din 1875, se înfiripã acea dragoste întretinutã prin dedicatii poetice reciproce, tulburatã deseori prin mici neîntelegeri în care profesorul Stefan Micle nu pare a fi implicat pentru cã în aceastã chestiune el are pãrerea lui: „Mai multi rãutãciosi mi-au trimis scrisori anonime, în care povestesc lucruri fantastice, doar ar putea sã-mi doboare încrederea ce o am în sinceritatea ei... invidiosii sînt cei mai scîrbosi oameni. “ Fiecare controversã e rezolvatã ulterior de o împãcare. ÃŽntre timp, Veronica dobîndeste si privilegiul de a cunoaste manuscrisele poetului. ÃŽn anul 1876 Eminescu transfigureazã liric criza pasionalã prin care trece, dar pãstreazã versurile în caietele sale. ÃŽn 1877 pleacã la Bucuresti, ca redactor la gazeta „Timpul“, ceea ce oferã Veronicãi prilejul unor efuziuni sentimentalo-lirice în care îsi exprimã tristetea de a fi fost pãrãsitã. Dupã moartea profesorului Stefan Micle, care se întîmplã în 1879, Eminescu face publicã intentia de a se cãsãtori cu Veronica. Dar relatiile dintre ei trec prin alte dificultãti si se prefigureazã chiar o posibilã rupturã. Ca de fiecare datã, momentul este depãsit si prietenia lor intrã în normal. Veronica îl viziteazã pe poet în mai multe rînduri si cei doi poartã o asiduã corespondentã. ÃŽn 1880, o nouã neîntelegere îl face pe Eminescu sã afirme într-o scrisoare: „Nu crede cã-si fac imputãri... Dacã am a imputa ceva, este numai mie... Reînturnare din parte-mi nu e decît c-o singurã conditie. Aceasta e: sã-mparti soarta mea în care trãiesc, sã fii a mea oricum as trãi si oriunde. “ Etern nerealizatul proiect de cãsãtorie revine în discutie în anul 1881. Peste doi ani însã se declanseazã boala lui Eminescu, urmînd sase ani chinuitori, care se vor sfîrsi prin moartea amîndurora în vara anului 1889. Si chiar dacã versurile de pe mormîntul iubitei sînt sceptice în fata marii treceri, se pare cã, cel putin în acest caz, urmele rãmase sînt edificatoare. Si poate vesnice. „Si pulbere tãrînã din tine se alege / Cãci asta e a lumii nestrãmutatã lege. / Nimicul te aduce, nimicul te reia / Nimic din tine-n urmã nu va rãmînea“.
|
Autentificare
