 Omul care a vãzut moartea
Initiere si elogiu Sîmbãtã seara, 11 aprilie 2009, la Casa de Culturã din Piatra Neamt, „Teatrul Vostru“ al Companiei DOM, initiatã si condusã de marea actritã Draga Olteanu-Matei, a prezentat în avanpremierã spectacolul „Omul care a vãzut moartea“ de Victor Eftimiu, în regia distinsei doamne a teatrului românesc. Evenimentul a fãcut ca sala de sase sute de locuri sã fie plinã, dovadã a faptului cã într-un oras cu o prelungã culturã teatralã, initiativa culturalã a prins rãdãcini sãnãtoase. Aflati la cea de a doua montare - dupã „Visul unei nopti de iarnã“ de Tudor Musatescu, ce va fi reluatã curînd într-o distributie hibridã în care alãturi de cei ai casei vor evolua si actorii Valentin Uritescu si Bogdan Uritescu - actorii neprofesionisti s-au exprimat cu sinceritate, dovedind, pe lîngã pasiune si dragoste de teatru, multã temeritate. Este, vorba lui Eftimiu „un act de bravurã“. Si, am putea spune fãrã sã exagerãm, spirit de sacrificiu. Pentru cã, sã nu uitãm, prelungile si obositoarele repetitii se desfãsoarã dupã o zi de muncã la slujbele ce le asigurã traiul, atunci cînd restul lumii iese la plimbare, se odihneste sau face, cum mai nou se zice, shopping. Pe lîngã toate acestea, în postura de actori, chiar neprofesionisti, protagonistii îsi asumã si riscuri; întemeiate, atîta timp cît, în principiu, orice om care se urcã pe locul acela mai înalt numit scenã si se adreseazã multimii ca orator, lider de opinie sau actor, devine vulnerabil si supus criticii si comentariului. E regula jocului, e un exercitiu de sinceritate si în virtutea acestui fapt ne vom face datoria de a comenta. Fãrã malitie, fãrã insidiozitate, ci cu sinceritate. Afectivã.
Litera si spiritul Analizînd copios piesa „ÃŽnsir’te, mãrgãrite“ pe care o socoteste „o încîntãtoare si fericitã productie a teatrului nostru“ creatã sub emulatia teatrului poetic al lui Edmond Rostand dar în lipsa motivelor galice transfigurînd basmul popular în spiritul si exemplul ilustru al lui Maeterlinck, G. Cãlinescu, ignorînd total „Omul care a vãzut moartea“, conchide: „ÃŽn comedie V. Eftimiu nu are spirit“.
Consemnînd ceea ce el numeste „cazul Victor Eftimiu“, Eugen Lovinescu subliniazã cele douã decenii de mari succese teatrale caracterizate prin vioiciune, fertilitate si inventivitate într-o operã „violent inegalã“ alunecînd însã deseori spre facilitate. „Privite în ansamblul istoriei literare si, implicit, ierarhizate valoric, o bunã parte dintre aceste piese par produse de serie, destinate anume scenei de cãtre autorul, de mai multe ori director al Teatrului National, dornic de a culege aplauzele unui public fãrã mari pretentii“ spune Ion Rotaru referindu-se la cele peste patruzeci de lucrãri dramatice clasificate în cicluri chiar în volumul integral editat în 1957. „Omul care a vãzut moartea“, scrisã în 1928, reflectã mascarada derizorie a luptelor electorale dintr-un orãsel de provincie, competitia, pe alocuri insalubrã, dintre doi candidati la postul de primar. Departe de a fi o capodoperã - ba unii, din cîte stiu, se aratã mirati de performanta de a fi supravietuit curios celor opt decenii care au trecut peste ea - piesa are totusi o structurã dramaticã acceptabilã, verb agil si fluentã dramaticã, direct proportionalã cu superficialitatea caracterologicã si alura de ieftinã cozerie provincialã intersectatã cu insignifiante drame si conflicte domestice. Cu toate acestea, faptul cã, în ciuda tendintelor actuale, sau poate tocmai de aceea, Draga Olteanu-Matei se înversuneazã a monta texte ale literaturii dramatice românesti este un fapt demn de laudã.
La timonã De bunã seamã, de la înãltimea staturii sale de mare actritã, societarã de onoare a Nationalului bucurestean, cu o imensã popularitate si, mai ales, cu o inepuizabilã energie, Draga Olteanu-Matei se bãnuieste a fi un regizor cu mînã forte. Un lucru bun dar, în acelasi timp, oarecum periculos. Mai ales în cazul unei trupe de actori neprofesionisti care nu au încã exercitiul orgoliului si impertinenta rãzvrãtirii. Spectatorul cît de cît atent poate observa cã actorii sînt cumva coplesiti de respectarea cu sfintenie a traseului si travaliului scenic, fãrã a-si pemite nici un impuls personalizat. ÃŽn cazul în care sînt totusi tentati sã o facã, în lipsa exercitiului o „comit“, evident si previzibil, prost. Acest lucru creeazã, cel putin acum, un soi de rigiditate si mecanicism care împovãreazã disconfortabil expresia scenicã. Pe de altã parte, rigoarea impusã de directia de scenã oferã premisele unui spectacol serios, bine strunit si cu accentuate predispozitii cãtre profesionalism. Evident, în limitele posibilitãtilor de expresie ale interpretilor. Micile si nevinovatele inserturi cu conotatii actuale în text, distribuite, în ciuda tentatiilor, cu multã parcimonie si bun simt, sînt binevenite si sporesc hazul reprezentatiei. De pildã, un primar trebuie sã aibã grijã de apã, gaz, canal, electricitate... telegondolã... Ceea ce este demn de remarcat e faptul cã regizoarea - crescutã si scolitã în bunele traditii ale marii scoli românesti de teatru - impune cu obstinatie dimensiuni calitative pertinente care diferentiazã trupa de spiritul hazardat si amatoristic al multor initiative similare.
Protagonistii În primul rînd trebuie subliniat faptul cã fiind vorba despre o primã reprezentatie cu public era firesc ca actorii sã resimtã acea crispare inerentã oricãrei asemenea situatii. Din aceastã cauzã spectacolul s-a dovedit a fi oarecum inegal, atmosfera flascã din debut fiind treptat dusã cãtre o adevãratã si mai putin controlatã frenezie de sorginte nervoasã. Dar putinã lume stie, într-adevãr, ce înseamnã sã duci pe umeri timp de aproape douã ore povara unui rol. Dictia, de bunã seamã, este punctul nevralgic al oricãrui actor neprofesionist si aici nu sînt putine momentele cînd acest aspect lasã de dorit.
Inconsecventa stilului rostirii face ca expresiile regionale, folosite conjunctural si apoi pãrãsite pentru a reveni pe alocuri, sã confere un alt sens - uneori nedorit - discursului scenic. Chiar albanez fiind, Victor Eftimiu - ca balcanic perfect asimilat, asemeni lui Anton Pann - a cultivat o limbã românã cursivã, fluentã si mlãdioasã cãreia nu i se potrivesc adãugirile de circumstantã, inconsecvente si nesustinute motivational. Chiar dacã la prima vedere, din motive mai mult sau mai putin teatrale, cele mai multe aplauze le-a „smuls“ Costache Lupu (farmacistul Leon), cel mai „actor“ din distributie e, totusi, Radu Costin (Vagabondul). Beneficiind de o structurã somaticã impunãtoare, de o voce cu un timbru scenic de efect si de o educatie teatralã mai evoluatã - este student la clasa de actorie de la Galati - protagonistul are calitatea de a nu sarja excesiv, conturînd un personaj care poate crea coeziune în sînul echipei.
Cu multã prestantã si prezentã scenicã pregnantã, Doru Spiridonescu (Alexandru Filimon), are toate atu-urile pentru a zãmisli un personaj autentic si credibil, cu mai multã grijã în evitarea pripelii si a expresiei verbale uneori strepezite. ÃŽncurajat de reactia publicului, vizibil sedus de usoarele sarje adãugite, (inspirate de altfel, dar la minima rezistentã, si care pot avea semnificatii numai pe plan local), gen „Vorbeam de lup si Lupu la usã“, interpretul lui Leon s-a simtit tentat sã supraliciteze, lucru care în scurtã vreme l-a tras cãtre apele tulburi ale cabotinismului si manierismului incipient. Dar Costache Lupu are har histrionic, haz si prezentã care, cu mai multã grijã pot fi puse cu succes în valoare. Pãcat cã precipitata interventie a fanfarei l-a vãduvit de replica finalã pe care cu prisosintã o merita. Cu atît mai mult cu cît începuse sã semene, într-adevãr, cu Ibsen. Nevoit sã renunte la un truc experimentat în primã fazã, care neîndoios i-ar fi asigurat un succes garantat în fata unui public superficial, Ciprian Solomon (George) a trebuit sã-si redimensioneze partitura si, se vede, încã nu a reusit pe deplin. Inegalitãti flagrante îi deconspirã încã o oarecare nesigurantã în adaptarea la rol. Dar, cu harul care se bãnuie cã îl are va trece cu sigurantã peste acest moment de asezare a rolului. Cu partituri mai parcimonioase, dar cu îndelungã prezentã în scenã, Sidonia Grozavu (Raluca Filimon) si Nicoleta Munteanu (Alice Filimon), au misiunea relativ ingratã de a sustine atmosfera si planul domestic al actiunii. O sotie grijulie dar insuficient creionatã chiar de cãtre autor si aplatizatã întrucîtva de interpretã prin reactii lipsite de nerv, si o fiicã îndrãgostitã pînã peste cap, de o naivitate provincialã alimentatã de romane ieftine întru alungarea plictisului, vietuiesc între douã lesinuri si strigãte panicate a cãror supradimensionare face, de ce sã nu recunoastem, deliciul publicului. Sau, mã rog, al unei pãrti a publicului. Cele douã - trei efecte încercate promitãtor de Crenguta Onisoru în micul rol al subretei ar putea fi oarecum accentuate si redimensionate, fapt care nu ar trece neobservat, credem noi, în ciuda ingratitudinii micului rol.
Lumina, sunetul, obiectul Universul provincial al scenei e conturat scenografic ca un spatiu luminos si plin de culoare, fãrã nimic ostentativ, inutil sau gratuit. Dimensionarea spatiului de joc e bine gînditã si aerisitã, dupã toate criteriile de ordin functional si estetic. Efectul antagonic dintre puritatea acestui decor scãldat în luminã si coplesit de culoare si mizeria combinatiunilor politicianiste e coplesitor. Cromatica diafanã, usoarã, lejerã, estivalã, e augmentatã semnificativ de costumele bine individualizate si intens pastelate. Coloana sonorã, creatã în spiritul epocii, discretã si bine dozatã, a fost completatã - parcã am mai vãzut! - de interventia live a unei fanfare cu care - nu-i asa? - pe vremuri oricare oras bine gospodãrit se mîndrea.
Reactia si spiritul critic al oficialitãtilor Imediat dupã stingerea aplauzelor, viceprimarul Ana Monda ne-a declarat: „Ceea ce a realizat doamna Draga Olteanu-Matei cu Teatrul Vostru este extraordinar. Cine nu stie cã aici sînt actori amatori, nici nu-si poate imagina lucrul acesta. ÃŽi felicit!“. La rîndul lui, viceprimarul Dragos Chitic s-a arãtat încîntat: „A fost un spectacol superb. Doamna Draga Olteanu-Matei încã o datã si-a demonstrat clasa“.
În asteptarea premierei Dupã ce a mosit aceastã a doua productie a companiei, Draga Olteanu-Matei îsi pune toate sperantele în botezul premierei:
„Este primul spectacol cu public aceastã avanpremierã, ca sã-si verifice si ei, actorii, unele lucruri de care erau mai siguri sau mai putin siguri, si sã ne pregãtim pentru premiera care ne dorim sã fie... eclatantã de aceastã datã, ca sã zic asa. Strãlucitoare“. Oricum am vedea lucrurile si oricît de cîrcotasi am fi, ceea ce au reusit în final toti cei care au pus umãrul, talentul, harul si dragostea la realizarea acestui spectacol meritã toatã stima si felicitãrile noastre. Asemeni celor care au trãit si s-au bucurat sîmbãtã seara alãturi de ei ne alãturãm si noi, convinsi fiind cã un act de culturã autentic nu se poate face decît crezînd în el si împresurîndu-l cu dragoste. Ceea ce, neîndoios, s-a petrecut. Si nãdãjduim sã se mai petreacã!
|
Autentificare
