Biata Opozitie!
De mai multe ori pînã acum i-am avertizat pe tinerii jurnalisti cã presa e o lume a efemeritãtii absolute. Cine mai tine minte azi bãtãlia pe viatã si pe moarte dusã de Evenimentul Zilei între 1992-1996 pentru cãderea lui Ion Iliescu si înlocuirea sa cu Emil Constantinescu? Cine mai tine minte ce a însemnat aparitia amãrîtului de post independent Soti într-o Românie dominatã sufocant de TVR-ul fesenist? Sau de legendara campanie dusã de România Liberã a lui Petre Mihai Bãcanu cu întrebarea: Ce-ai fãcut în ultimii cinci ani? Poate cã din constiinta acestei efemeritãti a presei nu mai pun azi atîta patimã în comentarea scenei politice si privesc amuzat pasiunea pe care mai tinerii confrati o conferã scrisului lor despre politicã, iluzionîndu-se cã va rãmîne ceva în urma lor. De aceastã efemeritate a presei m-am convins încã o datã citind muntii de texte dedicati mortii lui Michael Jackson. Putini, foarte putini s-au dus la Bibliotecã pentru a vedea în arhive ce scriau ziarele din 1992 despre concertul lui Michael Jackson. Cu o singurã exceptie (Cotidianul si nu Evenimentul Zilei) ziarele nu s-au concentrat pe pozitia Evenimentului Zilei din 1992 fatã de concertul lui Michael Jackson. Picat între cele douã tururi de scrutin la prezidentialele din 1992, concertul lui Michael Jackson a fost identificat de Evenimentul Zilei drept o manevrã electoralã în favoarea candidatului Ion Iliescu. În articolul din Cotidianul se poate citi la un moment dat cã la concertul de pe stadion, Ion Cristoiu, directorul Evenimentului Zilei i-a dat un scaun lui Emil Constantinescu. Cine nu cunoaste momentul istoric de atunci s-ar putea întreba de ce a consemnat Evenimentul Zilei din 1992 (de unde au luat informatiile cei de la Cotidianul) faptul cã Ion Cristoiu i-a dat un scaun lui Emil Constantinescu. Si-si va imagina, poate, cã eram atît de paranoia încît am lãsat sã aparã un text în care se vorbea cã i-am dat un scaun unui cetãtean. Realitatea stã în felul urmãtor. I-am dat lui Emil Constantinescu nu un scaun, ci scaunul pe care sedeam eu. Si, dupã aceea, am rãmas în picioare lîngã Emil Constantinescu. La ora concertului, candidatul Opozitiei, Emil Constantinescu era un perdant sigur. Fiind însã candidatul Opozitiei si prin asta, principalul adversar al lui Ion Iliescu, normal ar fi fost ca Emil Constantinescu sã beneficieze ca spectator la concert de un minim de atentie din partea organizatorilor.
N-a fost asa. ÃŽn timp ce presedintele în exercitiu beneficia de toate onorurile, bietul Emil Constantinescu n-avea nici mãcar un scaun pe care sã stea. L-am vãzut umblînd prin partea de stadion unde aveam locuri noi, ziaristii, si i-am dat scaunul meu. ÃŽntr-un gest politic ostentativ. N-am scris aceste rînduri pentru a mã grozãvi ce fãceam eu în vremuri de mult apuse, ci pentru a semnala un adevãr important azi, în 2009: Au trecut de atunci 17 ani. Desi liderii Opozitiei ar gãsi azi un scaun la un concert Michael Jackson (fie si pentru cã au fost si ei la putere si i-a vãzut lumea la televizor), Opozitia e tratatã în continuare de presã, de oficialitãti, de opinia publicã, drept o paria. ÃŽncrîncenarea cu care politicienii se tin de putere îsi are rãdãcina si în aceastã realitate tipic româneascã: Opozitia nu e o institutie la fel de importantã ca si Puterea. Odatã ajuns în Opozitie, te ia dracu’. Amicii te pãrãsesc, presa te umileste, puterea te tîrãste pe la DNA. România va ajunge cu adevãrat o tarã europeanã doar în clipa cînd cel cãzut, pînã atunci lingusit, va fi tratat cu deosebit respect.
|
Autentificare
