 UN AN DE LA CATASTROFÃ
• sinistratii de pe Valea Siretului au început o nouã viatã • la un an de la inundatii, acestia încã se tem de forta rîului care le mãrgineste satele • unii sînt nemultumiti, pentru altii ajutorul statului fiind nepretuit • povestile multora sînt încã triste • viitura de anul trecut a fost cea mai mare din istoria recentã, în zona Roman • La un an de la nenorocirea abãtutã asupra zonei Romanului în vara lui 2008, cînd Siretul s-a revãrsat, înghitind mai multe comune, lucrurile par sã revinã pe fãgasul normal, în ciuda durerii care persistã în sufletele multor sinistrati. Oamenii care si-au vãzut atunci gospodãriile sub ape, animalele moarte, lucrurile îmbibate cu mîl si nu mai aveau sperantã, acum par sã înceapã o nouã viatã. Problemele sînt multe, însã, cel mai important, majoritatea au un acoperis nou deasupra capului, dupã ce au trecut printr-o iarnã neiertãtoare. Planurile guvernamentale au fost multe, ajutorul a venit pe mai multe cãi si, asa se face cã, într-o varã toridã a lui 2009 sinitratii privesc, totusi, cu sperantã spre viitor, desi mai au mult de muncã. Un exemplu de fortã ar putea veni din partea unei femei în vîrstã de 61 de ani, din cãtunul Gorovei, comuna Ion Creangã, pe care nici o problemã din multele întîlnite în viatã nu a împiedicat-o sã îsi creascã cei 10 copii si sã aibã grijã de casã.
„Nu avem cuvinte sã multumim lui Dumnezeu! Am fost foarte supãrati, speriati, însã nu ne-am pierdut speranta. Anul trecut, aproape pe vremea aceasta, a venit apa si ne-a luat bruma de agonisealã. Norocul nostru a fost cã avem un primar bun, care s-a zbãtut pentru noi. Mai mult decît atît, cei 10 copii ne-au ajutat, fiecare cum a putut. Am ales sã lucrãm la noua casã pe cont propriu, mai ales cã ni s-au alocat si bani de manoperã. Acum, putem sta destul de bine în noua locuintã“, a afirmat Natalia Bejan.
„As vrea sã apuc clipa cînd vom avea curent electric“
Spaima, însã, persistã în sufletele celor care domiciliazã în lunca Siretului. „Sã stiti cã ne-a rãmas o fricã dacã plouã, dar, pînã la urmã, dacã Dumnezeu vrea sã ne ia, ne ia de oriunde“, mai spune, evlavioasã, femeia. Pentru locuitorii micului cãtun, inundatiile ar putea însemna, paradoxal, o binefacere. Aceasta, deoarece în noile imobile ridicate în cea mai mare parte pe banii Guvernului va fi trasã energie electricã, fapt nemaiîntîlnit. „Am stat si în module si nu am avut curent. La noi lumînarea a fost «de bazã». As vrea sã apuc clipa cînd vom avea curent electric în case. Eforturi am fãcut si noi, m-am împrumutat de trei ori cu cîte 60 de milioane de la CAR Pensionari si, pînã la urmã, am rãzbit. Mai este de muncã, sînt finisaje, dar acum avem case trainice, pe care cred cã nu le va mai lua apa“, a conchis Natalia Bejan. „Sinteza“ urmãrilor inundatiilor rãmîne ca exemplu viu tot în cãtunul Gorovei, unde au mai rãmas 15 familii, din care opt au fost sinistrate. Oamenii sînt obisnuiti, ca mai toti „luncasii“ cã, periodic, trebuie sã-si repare locuintele din vãlãtuci de lut si sã îndure foamea, pentru cã fasolea si cartofii s-au dus pe „apa sîmbetei“. Poate, mai nou, zidurile din boltari si temeliile din beton le vor aduce ceva sigurantã în plus. Aceasta, întrucît, încã din Evul Mediu, copiii de scoalã de aici au „buchisit“ slovele la flacãra pîlpîndã a lumînãrilor.
„Veteranii“ la lumînare
„Veteranii comunitãtii“, sotii Maria si Petrea Burlacu, trecuti amîndoi de 80 de ani, stau de-o viatã la cîtiva metri de suvoaiele care nu pot fi, încã, stãpînite. „Am mai primit ajutoare, fãinã, zahãr, însã s-au dus de mult, mai trebuie si ceva «udealã», un bors acolo, fie el si de fasole sau cartofi. De unde, dacã n-are cine lucra pãmîntul? Ne chinuim cum putem seara la lumina lumînãrii. Cînd cumpãr lumînãri, iau cîte un pachet sã-mi ajungã mai multã vreme. Pe deasupra, mai sfîrîie si chiar se mai sting. Au promis cã bagã luminã în fiecare an, însã cred cã n-am sã mai apuc asa ceva. Acum stîlpul trece pe lîngã casã, însã nu-mi aduce lumina înãuntru iar eu n-am bani de asa ceva“, a spus octogenara. Bãtrînii nu se mai gîndesc la sãnãtatea lor si, poate, nici mãcar la viitor, pentru cã, oricum, n-ar avea bani de medicamente si se gîndesc cu groazã cã nu au ce pune pe masã. „Viitura ne-a luat tot ce aveam, «bate vîntul» prin ogradã. M-am mutat în casa nouã dar n-vem de niciunele“, a sintetizat bãtrînica viata sinistratilor care nu mai au pe nimeni, dar se bucurã de... acoperis nou.
„Am rãmas cu filmatul“
Nu toatã lumea gîndeste la fel, în rîndurile sinistratilor, mai ales cã sînt multe persoane fãrã posibilitãti materiale, ce au trebuit sã se rezume la sprijinul statului. Lãcrãmioara Chelariu, si ea din Gorovei, este mamã a nouã copii si abia îsi duce zilele de azi pe mîine. „Din punctul meu de vedere, nu s-a schimbat mai nimic. Pe moment, atunci, au venit tot felul de comisii si ne-a acordat ajutoare la fel pentru toatã lumea. Eu am nouã copii si putine resurse materiale. Ce ne-ar mai trebui!? Gînditi-vã cã ni s-a distrus totul, casã, mobilier, haine... Am avut noroc de pãrintele din sat, care ne-a donat un pat. A fost multã lume, inclusiv de pe la Bucuresti, cu filmatul si am rãmas cu filmatul“, se plînge femeia în vîrstã de 42 de ani. Scepticism este si în satul Recea, din aceeasi comunã, unde o parte a sinistratilor tind sã nu mai creadã în promisiuni. „Degeaba ne mai spunem necazul. Nici nu vrem sã ne «cerem osîndã» însã nu putem sã zicem ce anume am mai avea nevoie, pentru cã ne ia primãria «de rãu». S-a tot discutat despre situatia noastrã si nu a venit nimic concret. Mai mult, unii au luat mai mult decît altii, dar nu mai spun nimic, pentru cã o sã apar la ziar. Mai spun doar cã ni s-a dat «destul»“, a declarat Anica Banias, din localitatea Recea.
Viata merge înainte
Una dintre cele mai greu lovite de viitura Siretului din iulie 2008 a fost comuna Tãmãseni. Sute de case, majoritatea din chirpici, au cãzut pradã puhoaielor, lãsînd în urmã tot atîtea drame. Procesul de ridicare a imobilelor noi, pe locurile unde au cãlcat, pe rînd, presedintele Bãsescu, fostul prim-ministru Popescu Tãriceanu si alti înalti demnitari ai guvernului, este aproape încheiat, cu „mici exceptii“. Acum, în vara anului 2009, oamenii nu stiu cum sã se împartã între recoltele care se anuntã mãnoase în cîmp si finisajele noilor case. Chiar si asa, am întîlnit si sinistrati... nefericiti, un exemplu lesne de înteles fiind Eusebiu Sescu, în vîrstã de 45 de ani, din marginea satului Tãmãseni, pe unde a venit viitura. Imobilul acestuia este „la rosu“, neputînd fi locuit. Omul mai are o serie de materiale de constructie, inclusiv pentru izolatii, dar nici nu se prea pricepe, nici nu are cine sã-l ajute. Deocamdatã stã în casa veche, gata sã cadã. „Ce sã fac, dacã nu-s bani? ÃŽn plus, nici nu prea mai îmi vine sã muncesc, avînd în vedere cã nevasta mi-a luat cele douã fetite fãrã stirea mea si a plecat în Italia, lãsîndu-mã singur, cu toate grijile pe cap. Am materialele de constructie, dar, sã fiu sincer, nu mã prea pricep sã lucrez în domeniu, pentru cã am activat la fabrica de zahãr iar apoi la o fabricã de alcool“, ne lãmureste în cîteva cuvinte drama prin care trece, Eusebiu Sescu. ÃŽn schimb, oamenii din Tãmãseni si Adjudeni nu se mai tem de viiturã, oricît de mare ar fi ea, deoarece lucrurile fãcute sînt trainice. „Acum, am temelia înaltã si nu mai poate intra apa, plus zidãria este din BCA si nu se poate surpa. Am cerut aprobare de la primãrie si am fost lãsat sã stau în casa veche, pînã ce voi putea sã îmi fac douã camere în cea nouã, unde sã mã aciuez. Am primit o sobitã, pe care am urcat-o momentan în pod si un frigider, în rest, nimic, mai ales cã am înteles cã unora le-au fost date inclusiv mese si scaune“, a mai declarat Eusebiu Sescu, a cãrui casã a fost „cãlcatã“ cînd era nevasta acasã, de presedintele Traian Bãsescu.
|
Autentificare
