21 DECEMBRIE, ACUM 20 DE ANI
REVOLUTIA DE LA PIATRA NEAMT
• artistul fotograf Ioan Clopotel a fost de acord sã-si „deschidã“ arhiva foto pentru Monitorul, cu imagini unicat de la revolutia de acum 20 de ani • pietreanul a urmãrit asemeni milioanelor de români începutul revolutiei la televizor • mînat de dorinta de a vedea ce se întîmplã în orasul sãu, Ioan Clopotel a luat aparatul foto pe umãr si a venit însotit de cãtre sotie, în centrul orasului • asa au fost martori la „cucerirea“ sediului partidului • Acum 20 de ani, pietrenii au intrat si ei în hora revolutionarilor români. Chiar dacã implicarea lor nu a fost la nivelul celei în care au fost prinsi timisorenii sau bucurestenii, nici Piatra Neamt nu a fost lipsit de evenimente care sã marcheze producerea cãderii comunismului. Panica generalã, cumulatã cu dorinta de a se manifesta într-un fel sau altul a unora pentru a fi pãrtasi la revolutie, au fãcut ca în orasul de la poalele Pietricicãi schimbarea „conducãtorului iubit“ sã fie marcatã prin proteste de stradã, sloganuri preluate prin intermediul televiziunii centrale, cãrti arse, oameni fugãriti, geamuri si tablouri sparte. Unul dintre martorii acelor evenimente este Ioan Clopotel, cunoscut în Piatra Neamt prin activitatea sa de fotograf. Pietreanul a acceptat sã acorde un interviu Monitorului de Neamt si Roman si ne-a pus la dispozitie cîteva poze realizate în momentele fierbinti ale Revolutiei din ‘89, consumate la poale de Pietricica.
Reporter: Domnule Ioan Clopotel, ce vã mai amintiti despre revolutia din ‘89, despre ceea ce ati vãzut personal în Piatra Neamt?
Ioan Clopotel: Îmi trec multe prin minte, dar cred cã e bine sã începem cu începutul. Surprinzãtor, dar odatã cu trecerea timpului am constatat cã foarte mutle din replicile celebre din teatrul lui Caragiale s-au potrivit ca o mãnusã în evolutia evenimentelor de acum douã decenii. Fierberea din Timisoara tinea cu sufletul la gurã pe toatã lumea. Impartial, ca tot românul, urmãream cu coada ochiului Telejurnalul TVR, dupã care ciuleam urechile la Europa Liberã sau Vocea Americii. Era clar cã valul revolutionar care mãtura Europa în acea toamnã ne va lovi si pe noi. Cu multã emotie am ascultat comentariile asupra cãderii Zidului la Berlin. În copilãrie avusesem ocazia sã vãd cu ochii mei Poarta Brandemburg, Zidul si sã ascult terifiante istorisiri despre nefericitii care si-au gãsit sfîrsitul în încercarea disperatã de a trece dincolo. Seara, de pe terasa unui bloc comunist de lîngã Zid, asemãnãtor multor blocuri de pe la noi, priveam fascinati în Berlinul de Vest, o mare de feerice lumini, si-i ascultam contrariati pe ghizii nostri de ocazie, redactori ai unei reviste pentru copii nemti, cum ne vorbeau pe sleau despre crimele regimului lor comunist. Încercau si reuseau sã ne deschidã ochii. Era în 1966. Evenimentele de la Timisoara si reflectarea lor pe unde scurte ne-au sporit nerãbdarea. Faptul cã de la cabinã era extrem de dificil sã vorbesti interurban era o confirmare cã lucrurile scãpaserã de sub control. Un ochi exersat sesiza usor agitatia trepãdusilor sistemului, cãznindu-se sã disperseze grupurile mai mari. Atrocitãtile de la Timisoara ne bulversaserã si, dacã pînã în acel moment fusesem sceptic în legãturã cu posibilitatea unei schimbãri, atunci am înteles cã tãvãlugul pornise.
„ÃŽntîi cã dacã e republicã nu mai plãteste nimeni bir; al doilea cã fiestecare cetãtean ia cîte o leafã bunã pe lunã, toti într-o egalitate... pensia e basca!“
Rep.: Ce vedeau oamenii la televizor? Ce mesaje se transmiteau natiunii si care era reactia poporului?
I.C.: Se vorbea despre toate. Sotia mea, Mirela, cea cu care evaluam evenimentele, s-a dovedit vizionarã anticipînd corect derularea acestora. Disparitia lui Milea si modul în care a fost reflectatã aceasta de cãtre presa obedientã, glasurile nefiresti ale crainicilor, glasuri pe care cu o oarecare strîngere în spate le mai aud si astãzi în sobre emisiuni de politicã externã la unele televiziuni comerciale, anuntul cã mitingul se va transmite în direct ne-au tinut legati de televizorul nostru alb-negru. Nu-mi venea sã-mi cred ochilor cînd pe ecran si-au fãcut loc cu coatele Sergiu Nicolaescu, Mircea Dinescu si Ion Caramitru. Exaltarea lor ni s-a transmis, eram mîndri cã sîntem contemporani cu asa evenimente. Dincolo de toate acestea însã, ochiul critic nu putea sã doarmã. Toatã agitatia din Studioul 4 al unei televiziuni libere în fine, îmi crea impresia unei reprezentatii în care dramaturgul n-a mai avut cînd sã elaboreze textul, iar actorii se descurcau pe baza unui synopsis, a unei schite de scenariu, si puneau suflet si talent dupã cum îi dãruise Dumnezeu pe fiecare, ca-n commedia dell’arte. Am fotografiat ecranul. Sentimentul cã noi însine, eu si sotia mea, am fost distribuiti în niste roluri pe care vom fi nevoiti sã ni le asumãm era amplificat de asemãnarea celor spuse pe ecran cu pasaje din Caragiale: «Nu mai merge, domnule, s-a sãturat poporul de tiranie, trebuie Republicã!». Un pic mai tîrziu, proaspãt emanatul Front al Salvãrii Nationale: „ÃŽntîi cã dacã e republicã nu mai plãteste nimeni bir; al doilea cã fiestecare cetãtean ia cîte o leafã bunã pe lunã, toti într-o egalitate... pensia e basca! Republica e garantiunea tuturor drepturilor». Mi-am dat drept la replicã: «A cãzut tirania! Vivat Republica!. Si hai si noi pe la revulutie! Ne îmbrãcãm, domnule, frumos si o luãm repede pe jos pîn’la Teatru».
Rep.: Si asa ati plecat în centru, la Teatru...
I.C.: Corect! Zis si fãcut! Cu aparatul de fotografiat Practika pe umãr ne deplasam alert pe strãzile pustii ale orasului. Parcã asteptînd un semnal, cetãtenii pîndeau de dupã perdele. În fata Restaurantului Ceahlãu, solistul, un personaj pitoresc, foarte cunoscut si îndrãgit, scosese afarã amplificatorul si boxele si, urcat pe o masã, a cerut celor prezenti sã se pãstreze un moment de reculegere în memoria martirilor timisoreni. În mai putin de douã minute cele cîteva zeci de manifestanti au devenit cîteva sute, care, la îndemnul vorbitorilor s-au deplasat spre Casa Albã sub privirile admirative ale lui Stefan cel Mare.
„Violenta nu s-a regãsit în actiunile maselor populare care penetraserã Casa Albã“
Rep.: Cum s-au petrecut lucrurile la actualul sediul al Prefecturii si Consiliului Judetean Neamt?
I.C.: Ca prin minune în fata Casei Albe au ajuns în acelasi moment cîteva mii de persoane. Se scandau lozinci împrumutate de la televiziune. Masa criticã fusese depãsitã. Unii demonstranti, mai încinsi, au intrat în clãdire sã preia puterea de parcã ar fi trebuit sã preia stafeta. Calea fiind deschisã i-a urmat fel de fel de lume: copii, adulti seriosi, tineri entuziasti. Si-au fãcut loc si dubiosii. De la ferestre se aruncau hîrtii, dosare, cãrti. Nu cred cã se poate spune cã s-a vandalizat clãdirea. Cred cã nevoia de spectacol i-a împins pe unii sã arunce cãrti în foc. Indicatiile de regie erau transmise live de la Bucuresti, unde se auzise deja glas de armã si de unde se lansase sloganul: «Fãrã violentã!» Violenta nu s-a regãsit în actiunile maselor populare care penetraserã Casa Albã. Au fost înghesuiti unii impopulari ce încercau în mod ridicol sã se converteascã, îmbrînciti aceia care nu predau de bunã voie cheile unor usi suspect închise, ale unor fisete tentante. «Sã te fereascã Dumnezeu de mînia poporului!»
Rep.: Ati intrat în clãdire?
I.C. Nu. N-am intrat în impozantul sediu proaspãt violat. Scena în care tovarãsa desemnatã în urmã cu douã sãptãmîni prim-secretar era convinsã de furia multimii a-si lepãda convingerile în vãzul public distrugîndu-si carnetul rosu semãna izbitor cu un anume pasaj din «Rãscoala» lui Rebreanu. De jos, din multime, totul era un spectacol, mai cu seamã cã printre primii protestatari, care si-au fãcut loc pe scena de ocazie de deasupra intrãrii, acaparînd microfonul, se numãrau directorul Teatrului si junele prim de la acea orã. Cîtã energie, ce înflãcãrare debordantã... A lipsit secventa înfãsurãrii în steagul revolutiei. Fetele au propus cu entuziasm ca actorul-director sã devinã presedinte al FSN-ului local, dar în locul asteptatelor aplauze la scenã deschisã s-au auzit huiduielile si amenintãrile multimii. Publicul din piatã nu si-l amintea pe actor ci pe regizorul porta-voce al recentelor spectacole omagiale. A intrat în spectacol preotul disident. Desi era insolitã prezenta acestuia pe copertinã, prestatia sa a convins, lumea s-a rugat împreunã cu Sfintia Sa. Am cîntat, am clamat, ne-am bucurat alãturi de cunoscutii întîlniti în multime, am fãcut cîteva fotografii. Eram tineri. «Ei, cît gîndesti cã a tinut toiul revulutiei? - Pînã seara...»
|