 Cornel Nicoarã - „Memoria mãstilor“
Ingratitudinea urmasilor
Mãsti
Cartea lui Cornel Nicoarã, „Memoria mãstilor“, apãrutã de curînd la Editura „Nona“ din Piatra Neamt era inevitabilã. Si spun asta pentru cã, trebuie sã recunoastem, atîtea decenii de trudã pe scenã, lîngã inima teatrului, nu puteau sã nu nascã imboldul de a retrãi, reaminti sau cel putin de a lãmuri cîte ceva din stãrile pe care le încearcã artistul ca zãmislitor de personaje sau, pur si simplu, ca om.
Volumul e preludiat de cîteva cuvinte scrise cu har si cu hîtrosenie de un mare actor, maestrul Ion Lucian, Directorul Teatrului Excelsior, Societar de onoare al Teatrului National, Membru al Uniunii Scriitorilor si Ofiter al Legiunii de Onoare Franceze: „Cornel este o LUME! A vãzut multe, stie multe, povesteste frumos, clarificã orice încurcãturã, nu-l poti contrazice pentru cã îti dai seama cã are dreptate, nu trece pe lîngã viatã fãrã sã înregistreze cele mai subtile adevãruri. Dar sã scrie o carte?“ Intrînd în spiritul glumei speculative a maestrului Lucian - o altã mare victimã a ingratitudinii contemporane - dincolo de mimata surprindere recunoastem faptul cã ne aflãm în fata unor pagini bine scrise. Sînt aproape trei sute de pagini intersectate de fotografii si încununate de o listã a „mãstilor teatrale“ pe care Cornel Nicoarã le-a construit din 1965 încoace; de la Vasile Vasile din „Sfîntul Miticã Blajinul“ al lui Baranga, pînã la Becerul din „Realegerea lui Sutu“de Dumitru Crudu. Trecînd, evident, pe lîngã alte mari creatii, cum ar fi: Capulet, Falstaff, Protopopov, Catavencu, Argante, Tache, Don Louis, Lear sau Stefan cel Mare.
Matca
Mãrturisesc sincer, ca unul care îl cunoaste relativ bine pe Cornel Nicoarã, cã mã asteptam, stiindu-i pornirile vulcanice, sã fie mult mai virulent si acid în paginile cãrtii. Mai rãu, cum se zice. Mai mult, îl credeam în stare de a profita de aceastã ocazie pentru a-si alimenta egocentrismul (izvorît din valoare), grandomania (pricinuitã de succesul profesional, deci scuzabilã), mitomania (esentialã în plãsmuirile histrionului), virulenta (nãscutã din frustrãrile pricinuite de detractori). Avea ocazia sã descãtuseze mînia, revolta, resentimentele sau sã demonteze acuzatiile pe care multi „spectatori“ ai faptului zilnic i le aduc cu înversunare. Ei bine, renuntarea la orice actiune vindicativã îl onoreazã si îl ridicã deasupra micimilor care, mai ales în ultima vreme, l-au nãpãdit cu asiduitate. Se pare, lucru întristãtor, cã toti cei care s-au strãduit nu demult sã-l arunce în teritoriul dizgratiei publice au uitat zecile de spectacole la care au fost martori, sau faptul cã acest ardelean nimerit pe meleagurile acestea si-a legat întreaga viatã si întreaga carierã de orasul care l-a adoptat. Pentru cã, de ce sã nu recunoastem? o mare parte, (cea mai bunã, de altfel) a istoriei Teatrului Tineretului îl are, dacã nu în toate cazurile protagonist, cel putin simplu fãptas. E un lucru rar ca un actor sã reziste ispitei teatrelor bucurestene în favoarea ingratei glorii provinciale.
Betia sfîntã
Prin felul lui de a fi - orgolios, tenace, frust si cumva ostentativ, si-a atras numeroase antipatii, mai ales din partea celor care - neobisnuiti cu sala de spectacol - nu l-au vãzut decît în iesirile publice. Dar dincolo de acestea - si e pãcat cã în paginile cãrtii nu le lãmureste îndeajuns - numele lui Cornel Nicoarã este legat indisolubil si definitiv de mari constructii culturale pe care, astãzi, unii se cãznesc deplorabil sã le pãstreze viabilitatea. Modul în care vorbeste în paginile cãrtii despre teatru, despre spectacol, despre actori, despre multi colaboratori pe care îi pomeneste, modul în care dezvãluie culisele si intrigile, felul profund uman în care îsi disculpã colegii acuzati de excese, ei bine, toate astea îi fac cinste. Pe cît de lesne erupea, pe atît de repede revenea la matca fireascã a omului bun si cald în care era imposibil sã nu ai încredere. Calitatea sa principalã era aceea cã alãturi de el te simteai în sigurantã. Mare cozeur si gurã bogatã, plin de idei si gînduri, stia sã se batã, sã lupte si cunostea bine si arta compromisului. Într-o epocã în care acesta avea mare valoare.
Puterea si adevãrul
Unele dintre momentele cele mai speculate din biografia sa sînt cele ce privesc realizarea „celebrelor“ emisiuni din ciclul „Cîntarea României“. Spre deosebire de aplaudacii de profesie si de cei ce se strecurau ca umbrele prin multime - pe care îi cunoastem cu totii, despre care vom mai vorbi cîndva la modul concret si care acum se aratã disidenti post factum - Cornel a avut nesansa de a fi în prim-plan. Conditia de actor, de artist, l-a adus, inevitabil, si la aceastã incriminatã rampã. ÃŽn carte - din ce motive, nu stiu - nu insistã asupra acestui aspect. Dar nici nu face un exercitiu de ipocrizie din a se disculpa cu osîrdie: „Amza Sãceanu, înainte de a veni la Neamt ca sef al propagandei judetene a fost sef la Comitetul de culturã a municipiului Bucuresti. Mutarea aici nu nu a prea adus bucurie în familia sa asa cã încã din momentul sosirii a mãrturisit cã va face tot ce poate pentru o reîntoarcere în capitalã. Spectacolele televizate, pe care familia Ceausescu le urmãrea cu deosebitã atentie, ofereau cea mai bunã oportunitate de a reintra în gratiile celor mari. A mobilizat toatã suflarea din judet, a supervizat textele care se rosteau sau cîntecele interpretate, a cerut ca totul sã fie « asa cum îi place tovarãsului». Cum eram singurul profesionist în partea asta de lume care a fãcut si film si televiziune, a cãzut pocinogul pe mine ca sã fac emisiunile. Cu trecutul tatãlui meu, cu relatiile deloc cordiale cu Maria Gheorghe, a trebuit sã accept. Am încercat totusi ca din aceastã nebunie sã ofer si cîteva imagini si momente frumoase. Si am reusit. Imediat dupã revolutie, capete fãrã creier m-au acuzat cã am chinuit oamenii si copiii, ca si cînd eu am vrut sã fac emisiunile alea“.
Regele Lear
Dincolo de valoarea de document trãit a cãrtii, de ipostazele teatrale ce refac o biografie artisticã autenticã, sînt interesante, zic eu, inserturile sociale si reflectiile de pe parcursul cãrtii, scrise cu caractere italice, si care demonstreazã legãtura autorului cu viata realã; de care, în ciuda persuasiunii rolurilor, nu s-a desprins niciodatã. Si care, fãrã a fi cusurgiu, îl nemultumeste, pe bunã dreptate, în cele mai multe cazuri. Cornel observã cu acuitate si comenteazã cu pertinentã. „Vãz enorm si simt monstruos“, cum ar spune nenea Iancu. Si, lucru important, el are dreptul sã o facã; pentru cã, dincolo de acuzele unor lichele, actorul a demonstrat cã este si om. Si, cred eu, din acest punct de vedere nu i se pot reprosa prea multe. E greu sã-ti închipui cã dupã o viatã întreagã, în afara faptului cã locuieste într-un bloc ce a fost cîndva privilegiat, Cornel Nicoarã nu are nici masinã, nici costume Armani, nici proprietãti sau case de vacantã, nici piscinã, nici bijuterii si, bãnuiesc, nici conturi în bãnci. A fost prea ocupat cu teatrul ca sã aibã timp sã facã avere. E si acum cel de fiecare zi si fiecare searã, mergînd cu pasul agale si apãsat pe acelasi trotuar pe care l-a lustruit sub tãlpile grele (de aceea a si fost schimbat în atîtea rînduri) cãtre teatrul ce a însemnat pentru el a doua casã, a doua gospodãrie, a doua familie din care nu credea cã va fi izgonit, exilat, hulit... E trist!
Farse medievale
Consideratiile sociale pomenite ar fi putut, pur si simplu, sã facã obiectul unui volum separat. Pentru cã sînt scrise cu har, cu echilibru, cu simt al mãsurii si cu haz; de cele mai multe ori, amar. Si poate tocmai de aceea sînt extrem de pregnante. Pentru cine se mai îndoieste, oferim o mostrã contemporanã. A realitãtilor contemporane care, din pãcate, în ciuda a douãzeci de ani irositi, sînt la fel de paupere. Si cu iz... medieval: „Afarã e ger. Intri în casã crezînd cã te vei încãlzi. Constati cã e la fel de frig ca afarã. Nu curge nici apa. Vrei sã întrebi la asociatia de locatari ce se întîmplã si constati cã nici ei nu stiu nimic. «O fi înviat Ceausescu si am intrat din nou într-un program de restructurare!» Cu frigul o rezolvi apelînd la haine groase, apã de bãut gãsesti la magazin. Cu cea pentru spãlat sau pentru wc e o problemã. Ori cumperi vreo 10 litri de apã (si pentru pensionar asta costã)... ori renunti!“
Usa închisã
E trist, spuneam undeva mai sus. Dar lucid, îndrãznim sã completãm, modificînd unghiul perceptiei. Atît de lucid încît adnoteazã undeva, între paginile cãrtii: „Cînd gîndurile o iau razna, cînd necazurile te nãpãdesc, cînd ai senzatia cã nimic nu mai merge si cã viata îsi bate joc de tine, te tenteazã sã pui punct!“ Si totusi, în cele din urmã nu se dezminte, conchizînd: „Dumnezeu a fost bun si milostiv si de data asta!“ Si stie prea bine ce spune. ÃŽn ciuda faptului cã s-ar putea considera nedreptãtit de... ingratitudinea urmasilor. Si, în spiritul ultimului rol mare jucat pe scena care i-a intrat în tãlpi si în suflet, ar putea striga: „si a urmasilor urmasilor vostri, în vecii vecilor“. Dar, de bunã seamã nu va fi asa. Apele îsi vor relua cursul firesc si paginile de istorie îngãlbenitã ale teatrului pietrean îl vor pãstra acolo unde îi e locul adevãrat. Undeva... în memoria mãstilor.
NR: Intertitlurile din text sînt titluri ale cîtorva spectacole în care a jucat Cornel Nicoarã pe scena Teatrului Tineretului.
|
Autentificare
