Ravel, Dvorak si un Stradivarius din... 2009
Sîmbãtã seara, 20 noiembrie 2010, sala de spectacole „Theodor Macarie“ a Liceului de Artã „Victor Brauner“ din Piatra Neamt a gãzduit o manifestare muzicalã de exceptie, ai cãrei protagonisti au fost trei muzicieni de marcã ai momentului: pianistul Horia Mihail, violonistul Alexandru Tomescu si violoncelistul Rãzvan Suma. Reuniti în ceea ce se edificã a fi „Romanian Piano Trio“, cei trei virtuozi recunoscuti ai vietii muzicale actuale au poposit la Piatra Neamt în cadrul unui amplu turneu care, sub genericul „Music On“, a început pe 10 octombrie la Hunedoara si se va încheia la 28 noiembrie la Tîrgu Mures, (manifestare dedicatã Zilei Nationale a României), cuprinzînd 15 concerte si recitaluri în nu mai putin de 13 orase din tarã. ÃŽn ciuda faptului cã la aceeasi orã la Sala Sporturilor concerta „Phoenix“, sala Liceului de artã pietrean a fost arhiplinã. Mai mult, cunoscuta rigiditate si intimitate a atmosferei camerale a fost contrazisã de entuziasmul - putin cam ostentativ, dar îmbucurãtor - unui public tînãr, lucru ce l-a fãcut pe Horia Mihail sã mãrturiseascã faptul cã o asemenea primire si manifestare de simpatie nu au mai întîlnit decît la Oradea. Si de aici, atmosfera a devenit colocvialã si extrem de comunicativã. Iar faptul cã s-a aplaudat cu frenezie între pãrti nu poate fi pus - cu sigurantã - pe seama ignorantei ci, mai curînd, pe cea a excesului de entuziasm. Motivat, de altfel, dacã tinem seama de modul exemplar în care cei trei valorosi interpreti au abordat douã partituri extrem de complexe ale tezaurului muzicii universale: „Trio în la minor“ de Maurice Ravel si „Trio nr. 4 în mi minor, op 90, Dumky“ de Antonin Dvorak. De altfel, tendinta de democratizare a unui act artistic considerat a fi unul elitist, a fost subliniatã în mai multe rînduri de cãtre cei trei artisti care au simtit nevoia sã-si justifice initiativa prin dorinta si aspiratia cãtre comunicare prin intermediul limbajului muzical de bunã calitate; perceput, înteles si asimilat, cu putinã bunãvointã, de cãtre oricine.
Lucru, de altfel, demonstrat ad-hoc, tinînd seama de faptul cã, în ciuda complexitãtii si ineditului expresiei impresioniste raveliene, de pildã, care, se stie, nu e pe gustul si întelegerea tuturor, perceptia publicului s-a dovedit a fi exemplarã. Cum exemplarã a fost, am mai spus-o, si interpretarea precisã, extrem de bogatã în nuante si sensuri, prin nuante timbrale de o stranie varietate, si printr-o coerentã ce nu poate fi pusã în valoare decît în cazul unor interpretãri perfecte. Cum, de altfel, a fost si cea propusã de cãtre cei trei maestri. Cum stiam cã Alexandru Tomescu este cel care detine în custodie, pentru cinci ani, vioara Stradivarius pe care a cîntat Ion Voicu, ne-am asteptat sã avem privilegiul rar de a ne desfãta cu un sunet devenit legendar. Aveam sã aflãm apoi cã violonistul a cîntat de fapt pe o vioarã care, în ciuda sonoritãtii bogate si exacte, a fost realizatã doar cu un an în urmã de lutierul Silvian Rusu. Observînd nedisimulata noastrã dezamãgire, Alexandru Tomescu a tinut sã ne explice faptul cã fiind proprietatea statului român si asigurat de acesta pe o sumã deloc modicã, deplasarea în turneu a instrumentului ar fi presupus prezenta unei echipe permanente a unei firme de pazã si, implicit, costuri suplimentare. „Si totusi, care e valoarea realã a acestei viori?“ am îndrãznit sã întreb asemenea unui precupet de zarzavaturi.
„Nepretuitã“ mi-a rãspuns. Si sînt convins cã acesta e pretul corect.
|