Ce se întîmplã, doctore?
Vã mai aduceti aminte? „Doctore! Simt ceva mortal aici...“, pa, pa, paaaa...! „în regiunea fiintei mele...“, ta, ra, taaaa...! „Ziua mã doare soarele... noaptea, luna si stelele... Si stelele, doctore!“. Aici e vorba despre medic si despre efectul curativ asupra sufletului, dar noi ne-am propus sã vorbim despre titlul stiintific de doctor. Care e cu totul altceva. Sãrmanã tineretea noastrã, cînd nici nu ne gîndeam cã am putea fi doctori ci niste umili profesori prin creierii muntilor, sau mai stiu eu pe unde dracu’ ne aruncau binecunoscutele repartitii guvernamentale. Care, în cazul nostru - nefiind neveste de securisti, secretari de partid sau militieni, ce de regulã obtineau detasãri îndatoritoare - îsi fãceau cu prisosintã efectul. Dar nu regret defel. Chiar dacã am mers prin codrii înzãpeziti, cu mucii înghetati în mustatã, chiar dacã am stat ore întregi într-o statie de autobuz, am avut privilegiul de a cunoaste viata de aproape, iar învãtãmîntul în tot ce avea el esential. Pe vremea aceea nu aveam de unde sã stiu cã peste ani, vreun filfizon de Bucuresti studiat prin Vest, care în viata lui nu a luat în piept drumul scolii de pe deal, avea sã mã învete ce si cum cu sistemul de învãtãmînt românesc care, vezi Doamne!, suferã profund de lipsa reformei alcãtuitã de niste indivizi care nu au nici o treabã cu acest teritoriu. Pe vremea aceea nu adunam informatii îndoielnice si aproximative de pe Google ci trudeam pe litera cãrtii. Atîta cîtã era. Astãzi, viata studioasã a cãpãtat alte accente. Firesc, nu-i asa? Am evoluat. Ne-am integrat.
Doctoranzi de noapte
Recunosc, uneori sînt de-a dreptul mut de admiratie fatã de capacitatea extraordinarã, cu totul iesitã din comun a unora (îndeosebi tineri), de a învãta. Mai deunãzi am vãzut la televizor cum o tînãrã animatoare de noapte într-un bar de fite din Bucuresti afirma cã este studentã la douã (!) facultãti. Evident, una dintre ele era inevitabila Relatii internationale. Mai mult decît atît, juna dezbrãcatã afirma cã dupã ce va cîstiga nu stiu ce concurs de modelling, urmeazã sã facã masterul si, de ce nu?, sã-si dea doctoratul. De astã datã în Finante si bãnci. (Altã mare obsesie). Pentru ea, dupã cum a mãrturisit într-un „language“ evoluat si adus la zi, totul e „okey“ si petrecerea „bestialã“. Mai mult decît atît si-a încãrcat programul si cu rezolvarea unui conflict cu o colegã de breaslã ce aspira - simultan, dupã cîte am putut întelege - la favorurile sexuale ale unui fante de Dorobanti bine cotat între taurii bãstinasi. Cum sã nu te crucesti de o asemenea putere de muncã, atunci cînd stii cã, student la o singurã facultate fiind, abia puteam sã fac fatã uneori cerintelor vreunui profesor mai exigent. ÃŽntr-adevãr, mare minune. Avem un tineret epocal. Iar doctoratul e tichia de mãrgãritar ce ne lipsea. Si pe care o meritãm cu prisosintã. Se stie cã, de pildã, doctorul e asociat cu doctoratul. Prin extensie, ca o augmentare a plenitudinii stiintifice, orice stiintã trebuie sã aibã un doctor. Sau mai multi... sau, ca în cazul nostru, foarte multi. Evident, în acea stiintã.
„Tara-i plinã de hoti si de doctori docenti...“
Pe vremuri, în timpuri mult mai salubre, doctoratul încununa o operã; bazatã pe experienta si studiul de o viatã, pe un morman de productii editoriale ce sintetizau inerentele acumulãri, pe o experientã profesionalã doveditã si asimilatã, pe contributii esentiale la îmbogãtirea domeniului de activitate. Se obtinea, tot de regulã, dupã trecerea vreunei jumãtãti de veac de studiu si recunoastere unanimã. Doctoratul venea o datã cu senectutea. Mureai, cum s-ar spune, doctor. Dupã ce suficiente pietre erau depuse la temelia templului sãu (reminiscentã livrescã din Lucian Blaga, ca sã vedeti cît de cult sînt), aspirantul la glorie putea, în sfîrsit, sã acceadã ca un simplu învãtãcel la postura superioarã a recunoasterii stiintifice. Dar si pe plan universal doctoratul era luat în serios. Amintiti-vã de Benedetto Croce sau de Dante cu „L’inferno“. Tipul ãsta merita sã fie doctor. Dar, n-a fost sã fie! Democratia a adus în România o imensã cucerire: posibilitatea de a fi doctor înainte de prima menstruatie. Cucerire europeanã „made in Schumann“. Revolutie prevãzutã în programele de dezvoltare cu fonduri europene pe axa Bãdia Basil XXX 4x4 peasant revival. De aceea nu trebuie sã ne mirãm cã astãzi asistãm la un fenomen de-a dreptul îngrijorãtor. România, aceastã imensã policlinicã - vorba unui celebru prieten care a refuzat postura de doctor, si despre care doctorii de azi, în ciuda faptului cã e o celebritate mondialã în lumea pianisticii, nu au auzit, fireste - e plinã de doctori. Vorba poetului recent dispãrut: „Tara-i plinã de hoti si de doctori docenti...“ Ciudat e faptul cã aspirantii la aceastã supremã recunoastere nu au mai mult de douãzeci si cinci - treizeci de ani.
Singur printre doctori
Personal, am renuntat la a deveni doctor în clipa în care am aflat cã trebuie sã împart aceastã „onoare“ cu Genicã Boiericã. N-am nimic cu omul, nu-l cunosc, dar numele nu-mi sunã bine. Nu e de... doctor. Probabil cã nici al meu. Mai mult, vanitatea si orgoliul - nemãsurate, vezi bine - au fãcut ca titulaturile sã fie ornate de prescurtãri pe cît de neîntemeiate pe atît de vanitoase. Cei care se grãbesc sã fie recunoscuti ca atare vor folosi, probabil, prescurtarea „drd“. Asta înseamnã doctorand; nu dîrdîind, cum gresit ar putea crede unii. Si, evident, traseul aspiratiilor înalte trebuie edificat, din principiu, de o titulaturã pompoasã. ÃŽn ciuda faptului cã nu se mai plãteste cu 15%, titulatura de doctor creeazã o stare de ascendentã oricãrui pedagog ce se ocupã de bîlbîiti, de pildã. Ãstia se numesc logopezi, vezi doamne! Adicã îi învatã pe copii sã meargã în limbã. Doar asa, cîndva, vor ajunge doctori. Si acest lucru nu se poate face dacã nu ai, la rîndu-ti, prestanta si pozitia privilegiatã de doctor. Multi sînt doctori în istorie, chiar dacã au uitat versurile Imnului national, sau în muzicologie, chiar dacã îl confundã pe Cesar Franck cu Cesar Kui. (Observatia asta e valabilã pentru initiati, n-o luati în seamã!). Evident, în România, doctoratul, dintr-o institutie academicã a ajuns un soi de bãtaie de joc. Nu m-as mira deloc sã aflu cã un tip precum Cãtãlin Botezatu, de pildã, a ajuns doctor în esteticã inghinalã. Sau - de ce nu? - Alina Plugaru, doctor în tehnici sexuale. Operã, din cîte se pare si se cunoaste, are suficientã. ÃŽn ceea ce mã priveste sînt nevoit sã recunosc faptul cã mã simt oarecum stingher; aproape cã nu mai am vreun coleg care sã nu fie doctor. Am rãmas singurul prost printre atîtea cadre... sanitare. Si cu toate cã La vita e bella chiar dacã nu esti doctor, si cu toate cã nici Beethoven, sã zicem, nu s-a bucurat de acest titlu, (lucru care ar trebui sã mã consoleze oarecum, nu-i asa?), nu mã pot abtine sã nu mã suspectez de un oarecare disconfort si chiar, mai mult, sã acuz o usoarã indispozitie ce amenintã sã degenereze în greatã. Ce se întîmplã, doctore?
|
Autentificare
