 Tigani sau rromi, tot o viatã mizerã
• cîteva sute de romascani îsi duc zilele la marginea Romanului si a civilizatiei, în strada Fabricii • o parte dintre acestia sînt oameni de bunã credintã • primãria localã face eforturi pentru îmbunãtãtirea conditiilor de trai • o parte din ei recunosc cã sînt tigani • cei fãrã venituri se plîng cã sînt respinsi de functionarii Primãriei Roman si cã ar dori sã primeascã ajutor social • unii locatari apreciazã eforturile Primãriei Roman,... dar asteaptã pe altii sã vinã sã le facã curãtenie afarã • Locuintele sociale amenajate în strada Fabricii nr. 1, în grajdurile dezafectate ale fostului IAS Roman, adãpostesc cîteva sute de „dezrãdãcinati“ ai sortii. Amestecul eterogen al populatiei de acolo te duce cu gîndul la „fauna pestritã“ a celor fãrã cãpãtîi. Evacuati prin hotãrîri judecãtoresti, mutati „fortat“ prin demolarea clãdirilor cu ridicat risc de periculozitate, din strada Sucedava, zona Pietei Centrale, rromi sau tigani, dupã cum vor sã-i numeascã din nou unii parlamentari, în frunte cu deputatul PDL Silviu Prigoanã, cu un venit minim garantat, sau fãrã, bãtrîni cu pensii modeste, au luat „calea bejeniei“ si ocupã camerele însirate de o parte si de alta a unor holuri interminabile si luminate, ici-colo, cu lãmpi „economice“ de 24 de volti, din grajdurile, numite pompos blocuri de locuinte sociale. Mãsura luatã în urmã cu sapte ani de primarul Dan Ioan Cãrpusor si de consilierii locali, de a-i izola pe rãu-platnicii din unele blocuri si imobile din Roman, si de stîrpire a focarului pe care-l reprezenta, la acea vreme, vestitul bloc NATO, adevãratã sursã de poluare biologicã si moralã, i-a entuziasmat pe multi, care au salutat gestul fostului edil sef. Pentru necãjitii din Satul Olimpic, însã, mãsura luatã a însemnat pecetluirea unei soarte mizere si a unui drum fãrã întoarcere. Pentru actuala administratie publicã localã este o nouã povarã, oricît s-ar strãdui angajatii primãriei sã repare acoperisurile, sã înlocuiascã usi, ferestre, sã punã lambriuri pe holuri. De acolo nu va dispãrea mizeria fãcutã de unii locatari. Printre oamenii de acolo sînt din cei care au locuinta îngrijitã, bine încãlzitã, amenajatã cu gust. Acestia sînt din cei cãrora le pasã unde locuiesc. Primãria, în fiecare an, s-a strãduit sã facã eforturi financiare deosebite, ca oamenii sã aibã un minim de civilizatie. Unii dintre ei au înteles, altii, însã, au distrus si ceea ce comunitatea le-a pus la dispozitie. Un dispensar, un magazin mixt, telefon public, o micã capelã, sînt totusi semne cã unora le pasã. Periodic, din tãierile de copaci si toaletãri, lemnele rezultate se îndreaptã, cu precãdere, spre strada Fabricii, pentru a încãlzi locuintele celor mai nevoiasi. Comunitatea face ceva, dar oamenii de acolo?
A cui e vina?
Aparent, cei evacuati poartã vina de a nu fi putut sã-si plãteascã datoriile fatã de societãtile prestatoare de servicii. Pe plan social, nimeni nu s-a întrebat vreodatã dacã toti pot fi încadrati ca fiind rãu-platnici, sau dacã nu au avut posibilitatea realã de a plãti „dãrile“ cãtre stat. Am strãbãtut la „picior“ aproape întreaga suprafatã a „Satului Olimpic“ si am constat cã, bune sau rele, dupã cum considerã cei mutati acolo, intentiile municipalitãtii au fost prost întelese de cãtre unii locatari. Imagini de cosmar te întîmpinã la tot pasul. Mormane de gunoaie aruncate în fata cãilor de acces în imobile, o multime de cîini costelivi care misunã peste tot, în cãutarea unei „brume“ de hranã. Imaginea de sãrãcie, de „ghetou“ de negri, persistã, neavenitul fiind socat de imaginile terifiante. Pe lateralele grajdurilor, transformate în locuinte, au fost atasate constructii, care de care mai sordide. Cotete, sandramale, acoperite cu plãci de azbest sau tablã, multe furate, cosmelii de lemn sau cãrãmizi de la unele constructii dezafectate, gãzduiesc pãsãri sau porci, doar acolo unde proprietarii sînt mai „înstãriti“. Senzatia este cã se asteaptã sã vinã altii sã facã ordine. Pe unul din holuri topãiau veseli cîtiva pusti tuciurii, îmbrãcati sumar si purtînd pe fatã urmele zoilor rãmase de cine stie cîte zile, dar au fugit repede, alungati de frig, la adãpostul unei camere. Un curent înnebunitor si frigul, amplificau senzatia de loc al nimãnui, desi unii chiriasi îsi „fãceau de lucru“, închizînd si deschizînd usi, sau mãturînd holul, în portiunea din fata usilor lor. Imobilele aratã, în unele locuri, ca dupã bombardament, cu burlanele sobelor iesite în afara clãdirilor, inegal de...inestetic. Pe acoperisurile grajdurilor, multe antene tip „lighean“ de televiziune, dovadã cã locatarii sînt la punct cu stirile. Unii dintre cei mutati aici s-au gospodãrit cît mai bine, altii au crezut si mai cred cã cei care conduc destinele orasului „sînt datori“ sã-i ajute. Toatã lumea de acolo se plînge cã nu au mijloace financiare si trãiesc din ajutorul social sau din alocatiile copiilor. Sînt care ar dori sã nu plãteascã nimic, pentru putinele servicii de care beneficiazã, considerînd comunitatea ca avînd datorii fatã de ei.
Rromi sau tigani, toti cu necazuri
Am fost intîmpinat, la început, cu oarecare ostilitate de unul din locatarii de acolo supãrat cã a fost „pozat“ între grajduri, lîngã cotete si magazii. Apoi, Teodor Marascu a rãbufnit si s-a plîns cã primarul nu-i primeste la Primãrie si cã nu poate beneficia de ajutor social din cauzã cã are 20 de lei restantã la chirie. „Nu am fost e drept la primar, însã o doamnã directoare de la taxe si impozite nu a vrut sã-mi dea o hîrtie care mã ajuta sã iau si eu ajutor social cã nu am nici un venit, si m-a dat afarã pentru cã a spus cã am de plãtit 200.000 de lei restanta la chirie“, a spus obidit omul. Si Neculai Cãldãraru s-a plîns cã din cauza unor amenzi mai vechi a fost dat afarã din Primãrie de functionari. ÃŽn locuinta întunecoasã a acestuia cinci copii mici, unul în cãrucior, ceilalti aproape despuiati, se tineau dupã concubina acestuia, Liliana Dima. „M-au prins mai demult cu cãruta pe drumurile din oras si am fost amendat. De aceea nu vor sã-mi dea ajutor social. Pãi sã ne dea întîi ajutorul si sã ne retinã banii de chirie si celelalte angarale. Am cinci copii si ne descurcãm greu. Nici concubina mea nu are ajutor social, pentru cã au prins-o la cersit. Pãi cum sã ne crestem copiii fãrã bani. E greu cu mîncarea, cu lemnele“, a spus Neculai Cãldãraru.
Ion Sînsarion are o fetitã de sapte luni, care motãia într-un pat, învelitã în niste hante vechi si ponosite. Fãrã mobilier, în afarã de un pat si o masã, fãrã nimic asternut pe jos, cu mici surcele de la lemne peste tot si cîteva brate de lemne ude stivuite pe lîngã pereti, încãperea era mai mult decît sordidã. El este multumit de ce face primarul pentru el si nu-si doreste decît o... usã. „Primarul m-a ajutat, mi-a dat lemne. Nu cer nimic, mã descurc cum pot cu ajutorul social si cu alocatia fetitei, singurul lucru ce îmi mai trebuie este o usã, trage tare curentul si sînt obligat sã tin fetita în pat, bine înfofolitã. Nu am putut sã plec la muncã afarã, am fãcut puscãrie. A trebuit si eu sã trãiesc cumva si m-au prins, asta e!“, a spus Ion Sînsarion. Oamenii care locuiesc de sase-sapte ani acolo, recunosc cã de cînd a venit primar Leoreanu acesta a fãcut lucruri bune pentru cei din satul olimpic. Ioana Buliga, care are nouã copii, toti însã zburãtãciti, care pe la casele lor, care prin grajdurile vecine, a spus cã nu s-ar descurca dacã nu ar fi ajutorul Primãriei în lemne de foc. Din fugã, o adolescentã mai negrutã la fatã a comentat sec: „Ce lemne, niste crãci acolo, astea sînt lemne?“. Oamenii au apreciat eforturile edilului sef pentru a le crea conditii mai bune de viatã.
Discutia din Parlament, cu privire la revenirea la denumirea de tigani, în loc de rromi, nu pare a-i deranja prea tare. „Recunoastem cã sîntem tigani. Nu ne este rusine cu asta. ÃŽnsã, nu scrie în buletin cã sîntem tigani. Sã scrie mãcar, dacã tot vor sã ne schimbe denumirea!“, a spus Maria Stancu, care locuieste de sapte ani în Satul Olimpic. Pãrãsim „Satul Olimpic“ petrecuti de ochii iscoditori ai unor locatari si de cîtiva maidanezi hãmesiti. Lãsãm în urmã sperante nebãnuite, destine ratate, blazati si deznãdãjduiti. Sentimente contradictorii ne macinã constiinta, întrebîndu-ne dacã acesti oameni trebuie blamati sau trebuie compãtimiti. Oare cîti dintre ei au asiguratã hrana de zi cu zi, oare cîti dintre ei au posibilitatea de a-si încãlzi locuintele, de a-si purta copiii la scoalã? Sînt poate întrebãri retorice, de reporter, rãmase fãrã rãspuns deocamdatã. Poate cã ar trebui sã nu le schimbãm denumirea, ci sã cãutãm sã-i integrãm mai bine în comunitatea romascanã.
|
Autentificare
