Ana are mere
La vita e bella • Si nu numai ea. Mai sînt si alte femei în România care „are mere“. Ba unele are si functii. Ca sã nu mai punem la socotealã costisitoarea garderobã de lux menitã sã punã în evidentã, printre altele... Ati ghicit, merele! ÃŽntre timp, în scoli, programul de mere europene, gîndit sã facã dever producãtorilor indigeni (ceea ce nu e deloc rãu), s-a sfîrsit. Au rãmas, de acum traditionalele cornuri si lapte sau înlocuitori. E bune si alea. Mai ales pe pereti sau pe scaunul profesorului. La oras, unde învãtãceii, cu tableta sau aipodul în ghiozdan, descalecã în fiecare dimineatã - de regulã si de bon ton, dupã începerea programului pentru proletari - din prelungi limuzine sau masini de teren, suplimentul alimentar cu pricina nu e apreciat deloc la justa sa valoare nutritivã.
• Un distins si cunoscut profesor pietrean mi-a mãrturisit zilele trecute imensa scîrbã pe care o resimte la impactul, uneori inerent, dar din fericire pentru el, accidental, cu realitãtile contemporaneitãtii. A plecat cu patru ani mai devreme din „sistem“ si s-a apucat de dereticat grãdina de la casa pãrinteascã. Pe piscurile golase ale crizei au rãmas mãscãricii. ÃŽn mare formã, în ziare si la televizor, actori ai unei reprezentatii fastidioase si grotesti, exersînd spirite sau transformîndu-se în sfãdãusi ipocriti, invocînd perpetuu civilitatea si buna cuviintã. E un spectacol scîrbos la care, dintr-un soi de bolnãvicioasã pornire, accept sã iau parte. Ca telespectator crispat, recunosc; dupã o zi de muncã dedicatã prosperitãtii bancare.
• Mama în Italia, tata somer, fiul... bancher. Sau hot, tot aia. Generatia izvorîtã de dupã ‘90 - cu alte cuvinte generatia mileniului trei - s-a dovedit a fi înduiosãtoare. Este generatia de la ghiseele bãncilor, sau împinsã pe strãzi de marii bancheri sã acosteze românul ce visa la prosperitate. Românul care putea sã se mai bucure de plimbarea pe Corso-ul pietrean, sã zicem, sã intre la teatru sau sã caste gura, pur si simplu, la conclavul motociclistilor adunati joi searã în fata asezãmîntului Thaliei, ornat acum, sinistru, de valtrapurile unei reconstructii gratuite, gãunoase si de fatadã. ÃŽntre timp, teatrul se joacã în cantinã, printre adieri de lobodã si usturoi. I se spune - i-auzi, mã! - spatiu neconventional. Iluzii sterile ale unei conduceri ce se vrea intratã în istorie ca simbol al reformismului. De care, stim bine, peste nu multã vreme se va alege praful. Numai cã viata noastrã trece, trece... Irositã, înjositã si cu apropiatul gust al mizeriei în gurã.
• O imagine tristã mi-a fost furnizatã de un interviu la televiziunea puterii cu primul român vorbind despre protectia antirachetã. De altfel, acest personaj malefic nu poate avea nici un alt subiect uman de discutie decît rachete, crucisãtoare, infrastructuri si tehnicã de luptã, mascati, servicii secrete, spioni, teroristi, dosare, interceptãri si informatori. Pînã si prim ministrului care de Pasti i-a adresat formula crestinã de salut „Hristos a înviat!“ - cu toate cã, sînt sigur, putin îi pãsa de asta - se pare cã i-ar fi rãspuns: „Am fost informat“. Prezidentul „are convingerea cã“ (un tic oficial ca atîtea altele) voluptatea cu care pronuntã tot ceea ce tine de distrugere si îndobitocire în masã mai poate fi persuasivã.
• De 9 mai, la Bucuresti s-au terminat sarmalele. Lumea, nemultumitã, a protestat vehement. „Nu mai aveti sarmale?“ „Nu“ rãspundeau nevinovati jandarmii mai mari peste pomanã. „Ce tarã-i asta, fãrã de sarmale?“ „Dar avem pîrghii...“ îi trag pe la teve politrucii. „Menegimentul privat este solutia la iesirea din crizã“. Ideea lui nea pantof ãla de la Femei. Dar banii se fac în calitate de membru. Membru în consiliul de administratie.... Aici efortul e minim. Un sfert din tarã trãieste din aceste consilii. Dacã eram mai tînãr mã fãceam eu însumi „membru“. Bineînteles, dupã absolvirea scolii profesionale de specialitate.
• Apetitul românului - sãtul sau flãmînd, sãrac sau bogat - pentru mirosul de cãcat e atît de accentuat încît însãsi limba devine treptat tot mai impregnatã de miasme rãu duhnitoare. Ce poti sã ceri de la o tarã în care o emisiune de televiziune - fie ea si de divertisment - se cheamã „ÃŽn puii mei“ sau o onorabilã companie de telefonie mobilã, care nu uitã sã-si ameninte clientii rãu platnici, anuntã pe reclamã cã „poti sã vorbesti cît vrea... muschiul tãu“. ÃŽn vreme ce stau si mã gîndesc ce va sã însemne aceastã elegantã expresie si dacã „muschiul“ meu chiar are chef de cozerii picante la telefon, aflu cã inspectoratele scolare initiazã tot felul de actiuni educative menite sã contribuie la dezvoltarea armonioasã si plenarã, în spirit evropenesc, a tinerelor vlãstare ale patriei. Concursuri gen „Rata în viziune europeanã“ si „Petul, dusmanul ecologistilor“ sau „Globalizarea înmultirii prin efectele eoliene ale albinelor“ sînt patronate de cãtre ministrul educatiei si sponsorizate de Asociatia pentru castrarea cîinilor vagabonzi din mediul urban. Pe cînd ceva si despre muschiul european?
• O tînãrã dintr-o formatie etno (botanicã sau zoologicã, n-am înteles prea bine) declarã cã în ciuda deselor excursuri în America, fiind foarte nationalistã ar vrea sã se cãsãtoreascã aici cu un anume Ilie de la Sculãrie. „Calul era frumos, bãiatul era agitat, dar foarte arãtos... La filmare ne-am distrat foarte tare, calul era arãtos, bãiatul... ehehe... frumos... Calul... Ilie...“ Nu mai intrãm în sculãrie si în amãnunte privind schimbul de idei si concepte coerente dintre tinerii (mult prea plini de studii) europeni ai zilelor noastre. Un doctorat le mai trebuie si au de toate.
• Din conclavul national al stãpînitorilor am aflat cã sînt „condamnati“ sã ne conducã pînã spre 2025. Bun crestin fiind, personal cred cã e mai bine sã fie gratiati. Bine hrãniti, bine îmbrãcati si, probabil, bine spãlati - pentru cã, sînt sigur, nu li s-a oprit apa pentru neplatã - stãpînitorii au debordat de veselie, încredere, optimism si poftã insatiabilã de viatã si trai bun. Cinismul acestor oameni e revoltãtor. Ca si imnul lor: „Apa trece, pietrele rãmîn“. Asa este. Din pãcate, atîrnate de picioarele noastre.
• Un imbecil din partidul de guvernãmînt - se pare cã-l cheamã ca pe rãul personaj negativ din povestea cu Harap Alb - afirmã cã partidul sãu este „alb ca laptele“. Ei, nici chiar asa! Noi credeam cã e portocaliu. ÃŽn fine... Dar sãlãti (verzi) din grãdina ursului cine p... mãsii i-a adus? ÃŽn treacãt fie spus, cu aceastã ocazie un primar de urbe nemteanã a ajuns vedetã TV si personaj de basm. Se pare cã si în Europa se poartã dosarele si faulturile în lupta pentru suprematie. Seful Femei a jinduit, dupã cîte spun acuzatiile, la nurii unei alte femei care avea functia de... menajerã. Ce conteazã? Vorba mîrlanului: „P... nu stie carte“.
• Mãrul are o pozitie privilegiatã în cultura si spiritualitatea poporanã; si nu numai. De la Adam si Eva la Elena din Troia (undeva pe lîngã Ploiesti sau Buzãu, pare-mi-se), de la mãrul din gîtlejul Albei ca zãpada la Prîslea cel voinic si merele de aur, de la „Douã mere, douã pere, luati Ciuleandra la bãtaie...“ la generozitatea proletarã consfintitã literar de Beniuc cu al sãu „Mãr de lîngã drum“, fãrã gard si fãrã badigarzi. Astãzi, din pãcate, fructele si legumele se întrec cu cartoful, benzina si gazele în a fi din ce în ce mai scumpe. ÃŽn acelasi timp, ca o ironie - subtilã în conceptia celor ce finanteazã o astfel de mediatizare - o reclamã televizatã ne îndeamnã cu osîrdie pe mai multe posturi si de mai multe ori pe zi: „Pentru o viatã sãnãtoasã, consumati zilnic fructe si legume“. Au dreptate. Pentru cã, în definitiv, dacã nu ne înfruptãm si noi... degeaba Ana are mere.
|
Autentificare
