Poezie, vin si femei cu Mircea Dinescu
• poetul Mircea Dinescu a fost, joi seara, invitatul special în cadrul Tîrgului de carte de la Piatra Neamt • ocazia de a lansa douã noi cãrti s-a transformat - cum era de asteptat - într-un „one man show“ • pe lîngã verb si oralitate, punctul forte l-a constituit inedita posturã de cîntãret • „Nu m-am gîndit niciodatã cã va fi capitalism în România, pentru cã nici Marx n-a prevãzut cã dupã cincizeci sau saptezeci de ani de comunism va veni un capitalism fãcut în special de activisti de partid si din ãstia de la securitate“, a fost una din frazele gustate de public • Poetul cîntã. Si nu cîntã rãu deloc. Are ureche muzicalã, voce puternicã, ambitus mare, dar stã mai prost cu ritmul. Din aceastã pricinã, dublat fiind de compact disc, rateazã copios intrãrile la fiecare cîntec, spre amuzamentul asistentei. Cu toate cã el se amuzã cel mai mult. Parcã l-am mai auzit cîndva cu cîteva frînturi de cîntece populare care, se pare, alãturi de mîncarea bunã si vinul tare, fac trãirea mai dulce. Chiar si în vremurile acestea. Joi seara, la Pavilionul expozitional, multã lume bunã, ceva oficialitãti, scriitori, critici, artisti mai mult sau mai putin plastici, cameramani, ca de obicei, fotografi profesionisti, dar extrem de incomozi în aglomeratie, si ceva tineret cu aspiratii culturale si încã nepervertit, probabil, la relele democratiei. Cum era si firesc, mai marele peste Tîrgul de carte care a gãzduit întîlnirea, criticul Cristian Livescu a fãcut o succintã introducere menitã sã sublinieze, înainte de toate, însusirile scriitoricesti ale invitatului. Acesta, îmbrãcat lejer, ca la sfîrsit de vacantã, pare oarecum nervos, dar la Dinescu te poti astepta la orice. Stã pe un mic podium, în mijlocul sãlii, iar de-a dreapta sa, pe o masã troneazã cãrtile si vinul omonim. ÃŽn casete de carton ce lasã sã se întrevadã cele douã butelii cu licoare rosie si albã, de la Cetate, garnisite cu etichete pe care se pot citi douã poezii; de dragoste. Cartea costã o sutã de lei, vinul e gratis.
La ce foloseste telefericul?
La început tãmîierile pentru cei ai casei. Dar nu ostentative si nu pline de osanale, cum îndeobste se practicã, ci în spiritul binecunoscut; putin fragmentat, putin neterminat, dar cu o expresie oralã elocventã: „Am înteles cã nu am adus doar ploaia în orasul dumneavoastrã... tocmai a avut loc si primul atac terorist în oras... s-a anuntat cã s-a pus o bombã la funicular sau nu stiu unde... E bine, intrãm în rîndul lumii. Am venit cu mare plãcere aici, am fost înainte de ‘89, am mai fost o datã si dupã ‘90, cînd am avut si niste... de la televiziunea localã cu un grup de sustinãtori ai lui Vadim. Acum cred cã lucrurile s-au mai calmat, m-am uitat cu admiratie la atmosfera unui oras care nu pare (a fi) deloc de provincie. Seamãnã cu un orãsel occidental asa... si cu telefericul ãsta. Sper ca mîine sã mã plimb si eu cu el. E o inventie interesantã, nu? pentru... Nu stiu la ce foloseste... (rîsete) ... cred cã erau lucruri mai importante de fãcut, dar e... Rãmîi putin uimit asa... Am dreptate sau nu? Unde duce telefericul ãsta? (Nicãieri, i se rãspunde spiritual). Ãsta e si drumul României: tot mai sus, spre nicãieri. Cînd am acceptat invitatia prietenului meu, mi-am spus cã titulatura de presedinte de onoare al tîrgului este asa o gogoasã. Nu cred cã existã presedinte de onoare, cum nu cred cã existã nici presedinte de ãsta oficial, asa... de onoare.
Încã nu m-am sãturat de înjurat la Bãsescu
Am venit sã-mi lansez o carte de versuri scrisã la bãtrînete: «Femeile din secolul trecut». ÃŽn afarã de asta, am mai lansat o poveste... se cheamã «Poezii pe sticlã». Fiindcã sînt producãtor de vin (bunicul meu era grãdinar si eu am vrut sã continui traditia), am scos un vin care însoteste poezia. Sînt poezii scrise la bãtrînete. M-am jucat putin de-a literatura la bãtrînete, pentru cã multã lume proorocea cã eu m-am lãsat de poezie, si anul trecut asa m-am apucat asa sã crosetez niste versuri de amor, în amintirea iubitelor mele din tinerete. Un tînãr poet m-a întrebat de ce se cheamã «Femeile din secolul trecut». Si i-am rãspuns cã asta e diferenta dintre mine si el: eu am cunoscut femei frumoase si în secolul trecut si în secolul ãsta. El mai are de asteptat vreo sutã de ani. Dupã ‘90 am scris pamflete politice la Academia Catavencu. La un moment dat am avut asa un soi de saturatie, pentru cã rolul meu, asa de Gicã contra începuse sã mã enerveze. Pînã la urmã e ineficientã si aceastã armã a pamfletului. M-am sãturat de înjurat la Ion Iliescu, pe urmã m-am sãturat de înjurat la Emil Constantinescu... încã nu m-am sãturat de înjurat la Traian Bãsescu“. (Cineva îl sfãtuieste sã persevereze). „Am sã mai insist, da! Cu plãcere!“
Mamã, mamã, unde-i viata s-o trãim?
Pînã una-alta, Dinescu se lanseazã în cîntece. Nu înainte de a preveni asistenta cã multe din ele sînt „asa un pic mai buruienoase, mai pipãrate“. Dar pînã la acelea oferã mai întîi o splendidã mostrã de frumos colind, strãbãtut de un refren cutremurãtor: „Mamã, mamã, unde-i viata s-o trãim?“ Repertoriul minor care a urmat poate fi încorporat în efervescenta creativã determinatã de o prelungã libatie la care se iartã orice; de la regretele pe seama potentei pierdute (un fel de „Ce bãrbat eram odatã“) la Lili Marlen. Cu toate acestea, cînticelele necenzurate ale lui Dinescu, departe de a oripila, s-au bucurat de un mare succes. Pentru cã intelectualii, nu-i asa?, sînt si ei, înainte de toate, oameni. Rãspunzînd la întrebarea cuiva, referitoare la faptul cã într-o cunoscutã emisiune nu este lãsat deloc sã vorbeascã de cãtre amicul Stelian Tãnase, Dinescu îl scuzã: „Asa e el, mai repezit. Si apoi mã întrerupe fiindcã se teme cã n-am sã fiu în stare sã-mi termin ideea.“ Si iar cîntece, si iar vorbe. Despre multe cele. ÃŽn sala tîrgului e caniculã, atmosfera încinsã. Dinescu e transpirat tot si, ciudat, tot îi mai arde de cîntat. Vorba lui Pãunescu: „Cîntã, nanã Mãrie!“.
Mamã, mamã, unde-i moartea s-o murim?
ÃŽi amintesc cã la revolutie, Dinescu si Caramitru erau niste simboluri. ÃŽn pulover. Poetul mã corecteazã: „Caramitru n-avea încã pulover, parcã. Mai tîrziu si-a cumpãrat.“ Oricum, ei doi au folosit ceva de pe urma schimbãrii. Dinescu, pe lîngã poet si scriitor a devenit si mosier. ÃŽl întreb cum credea pe atunci cã vor arãta vremurile de astãzi. Si dacã îi plac. Devine grav, renuntã la orice truc si rãspunde oarecum trist: „Foarte multi dintre dumneavoastrã care ascultati Europa Liberã cunoasteti lucrurile acestea, interviul din Liberation. Pentru mine, într-un fel a fost o minune... am stat cîteva luni cu saisprezece securisti care lucrau în ture, si nu stiam dacã voi mai trãi sau nu. Depindeai de soneala lui Ceausescu. Am scãpat, a fost un miracol. Nu m-am gîndit niciodatã cã va fi capitalism în România, pentru cã nici Marx n-a prevãzut cã dupã cincizeci sau saptezeci de ani de comunism va veni un capitalism fãcut în special de activisti de partid si din ãstia de la securitate. Cã asta a fost capitalismul. Si nu numai românesc. Si în Germania de Est s-a întîmplat chestia asta si în Rusia. Dacã e usor sã faci dintr-un acvariu o ciorbã de peste, e mult mai greu ca din ciorba aia sã refaci acvariul. Or noi, dupã douãzeci de ani, sîntem în situatia cã sîntem încã în ciorba aia de peste si nu reusim sã ne reîntoarcem la lumea dintre cele douã rãzboaie, de pildã, unde capitalismul era asezat, exista o ierarhie a valorilor... Aici, evident, hotii care stiau asta, echipele erau bine formate... Evident cã a venit esalonul doi si a preluat puterea. Plus de asta România nu era pregãtitã precum Polonia, care avea organizatii sindicale puternice, sau în Cehia... oameni, intelectuali care în clipa demolãrii comunismului au preluat puterea. Noi ne-am trezit cu cîtiva dizidenti în România, cum eram eu si o babã ca Doina Cornea si mai erau vreo trei pe la Iasi. Asta e realitatea. De aia, cînd a venit Ion Iliescu a fost acceptat de lume. Si într-adevãr, Iliescu, fatã de alti activisti din perioada aceea era un om care mergea la teatru, la Ateneu, care citea... Era ceea ce se cheamã un activist mai luminat. Eu am sperat sã vinã un comunism cu fatã umanã. Nu era sã vinã capitalismul ãsta sãlbatic, de sorginte sud-americanã care s-a instaurat în România. Aici e vina, cred eu, a multor oameni. Societatea civilã care s-a jucat de-a libertatea în Piata Universitãtii si a reusit sã-l aducã pe Emil Constantinescu la putere, unde este astãzi? Unde e reactia societãtii civile din România la toate schimbãrile din România, la toate mãsurile agresive împotriva unor categorii sociale, pensionarii, profesorii, medicii sau tãranul român care a fost lãsat de izbeliste? Nu existã reactie, din pãcate. Lumea se complace. Ati vãzut... Sînt acum alegeri, gãleata de plastic, uleiul, zahãrul...“ („Si, totusi, de ce ne-ati lãsat singuri?“). „De ce v-am lãsat singuri? De ce m-ati lãsat singur? Nu eu v-am lãsat, dumneavoastrã m-ati lãsat singur. Sigur cã, vorbeam cu cineva odatã... zice „ce dracu bã, atunci cînd aveam mitraliere puteam sã mai rãrim asa putin din ei...“ Cel putin generatia noastrã, dumneavoastrã, eu, am trãit în douã lumi mãcar. Am prins si criza comunismului, am prins si criza capitalismului.“
Aici sîntem de acord. Din crizã-n crizã. Cîntînd mãcar.
|
Autentificare
