 Ani de care nu vrem sã ne mai amintim
SECETA DIN ANII ‘46 - ‘47
• seceta din aceastã toamnã a readus în memoria celor vîrstnici amintirile triste ale anilor ‘46 - ‘47 • „Asa au fost vremurile...“, spune bicãjeanul Aurel Popa • octogenarul a fost nevoit sã plece în Ardeal dupã rãzboi, pentru a supravietui secetei cumplite care s-a abãtut asupra Moldovei • Seceta din aceastã toamnã, care parcã nu se mai terminã si afecteazã culturile actuale si pe cele de la anul, chiar si-n zona de munte, a readus în memoria celor vîrstnici amintirile triste ale anilor ‘46 - ‘47. Atunci, vremuri potrivnice, mai ales cã tara abia îsi revenea cît de cît dupã un rãzboi mondial care ne-a adus pe cap „ciuma rosie“, a produs adevãrate drame umane. Zilele trecute pragul sediului Monitorului a fost cãlcat de bicãjeanul Aurel Popa, om la peste 80 de ani, ce a tinut sã ne povesteascã cîte ceva din drama tineretii sale. „Pe vremea secetei din ‘46 aveam doar vreo 18 ani si ceva. Vreau ca tinerii de azi sã stie prin ce-am trecut noi imediat dupã rãzboi, cînd o secetã cumplitã s-a abãtut asupra României si mai cu seamã asupra Moldovei. Abia de împlinisem 18 ani. Despre o mare secetã, de pe vremea lui Lãcustã Vodã (n.r. - Stefan al V-lea Lãcustã a domnit între 18 septembrie 1538 si decembrie 1540, fiind nepotul lui Stefan cel Mare. Pe lîngã alte nenorociri întîmplate în vremea scurtei lui domnii, au fost mai multe invazii de lãcuste si secetã prelungitã. E pomenit în letopisetul lui Grigore Ureche: „Mai apoi în zilele acestui Stefan Vodã, fost-au foamete mare si în tara Moldovei, si la unguri, cã au venit lãcuste multe de au mîncat toatã roada, pentru aceea l-au poreclit de i-au zis Lãcustã Vodã“), învãtasem cîte ceva la scoalã, dar stiti cum este cînd esti copil, totul ti se pare o glumã. Asa cã seceta lui ‘46, cînd secaserã fîntînile si izvoarele, iar rîul Bicaz abia de rãmãsese un firicel de apã încît oamenii pentru adãparea animalelor si consumul casnic improvizaserã niste bãlti, m-a gãsit lucrãtor în exploatãrile forestiere ale Sovromului. Asta se întîmpla în zona Izvoru Muntelui. Ca forestier primeam douã kilograme de mãlai pe sãptãmînã, slãninã si peste sãrat. Nu era rãu. Numai cã, la un moment dat, datoritã secetei si situatiei dramatice din tarã magazinul forestier din Bicaz a fost închis pentru cã se terminaserã produsele. Ce sã facem atunci? ÃŽmpreunã cu un grup de tineri consãteni ne-am îmbarcat într-un tren, «Foamea», asa i se zicea pe atunci, si am luat calea Ardealului. Dupã mai multe încercãri am decis sã coborîm în Orãstie, judetul Hunedoara. Aflasem noi cã acolo veneau tãrani din împrejurimi pentru a-si alege forta de muncã necesarã agriculturii si altor îndeletniciri. Eu am fost ales de cãtre un tãran, care avea gospodãria pe malul drept al Muresului, satul Folt. Acel sãtuc fãcea parte dintr-o comunã de momîrlani, de numele cãreia nu-mi amintesc. Momîrlanii îsi îngropau mortii în fundul grãdinii, printr-o ceremonie simplã, de multe ori fãrã preot. De altfel, am avut prilejul sã vãd pe viu înmormîntarea stãpînului meu care, dupã cîteva luni de la sosirea mea, a murit fiind bolnav de cancer, rac, cum se mai zice popular. Pentru a descãleca acolo a trebuit sã traversãm Muresul cu o barcã mare ancoratã de o sîrmã, numitã brodinã, care era împinsã de curentii apei. Pentru noi, moldovenii, atît prima trecere, cît si urmãtoarele constituiau adevãrate aventuri. Zic treceri, pentru cã noul stãpîn ne trimetea deseori la oras cu lapte. Am muncit acolo vreo nouã luni. Pentru munca prestatã gazda mi-a dat în douã rînduri cîte un sac de cereale pe care trebuia sã-i duc acasã“, ne-a declarat octogenarul din Bicaz.
Jefuit de roadele muncii
Acesta ne-a mai spus cã el si familia sa n-au apucat sã se bucure de „roadele“ muncii, si asa destul de subtiri, fiind prãdat de cele primite. Asa cã s-a ales ales doar cu ce primea de mîncare de la stãpîn, dar era un fel de privilegiat al sortii dacã ne gîndim ce pãtimeau oamenii prin Moldova pustiitã de secetã. Bicãjeanul a mai sustinut cã a multumit Domnului cã a scãpat cu viatã în acele vremuri grele, pentru cã unul dintre cei cu care a plecat în bejenie pentru a cãuta hrana zilnicã s-a pierdut, aflîndu-si sfîrsitul printre strãini. A fost îngropat în tãrîna grãdinii gospodarului la care muncea. Cauza mortii, o galopantã boalã de plãmîni, acutizatã de alimentatia proastã. „Asa au fost vremurile... Cã de asta v-am si cãlcat pragul. Nu doresc ca generatia de astãzi sã ajungã sã mai trãiascã timpurile acelea. Dar sã revin... ÃŽntre timp, pãrintii aflaserã unde ajunsesem sã-mi cîstig hrana. ÃŽn primãvara lui ‘47 mi-au trimis vorbã cã ceea ce semãnaserã în toamnã, grîu si orz, ce sta gata sã fie recoltat, putea sã ne asigure un minim de trai. Asa cã, n-am mai stat pe gînduri si-am plecat spre casã. Cînd am ajuns, bucurie, lacrimi si toate cele ce înseamnã ostoirea dorului de satul natal si familie... De aceea am venit la dumneavoastrã. Am simtit nevoia sã spun cîte ceva pentru a întelege mai bine toti cei tineri cã oricînd natura te poate lovi. Pentru cã am vãzut eu cã fenomenul stã sã se repete. ÃŽn comuna mea natalã, Tasca, rîul Bicaz aproape e secat, oamenii si animalele se aprovizioneazã cu apã de la distante mari de casã si lucrul ãsta-i si-n alte localitãti de pe Valea Muntelui. Au secat fîntînile, pãmîntu-i crãpat, iarba uscatã, iar recolta de porumb coaptã fortat. Si situatia se agraveazã cu fiecare zi. Dacã în octombrie nu va ploua, vai si-amar de sufletele noastre“, ne-a mai povestit Aurel Popa. Cã povestea omului este adevãratã si poate constitui o lectie pentru generatia tînãrã nu ne îndoim, dupã cum nici de faptul cã natura ne poate juca feste oricînd. Sperãm ca teama bicãjeanului sã nu devinã nicicînd realitate, iar ploile toamnei sã ne binecuvînteze pãmîntul a belsug.
Seceta din 1946 - 1947
ÃŽn 1945, în Moldova, tifosul fãcea ravagii dupã rãzboi, populatia fiind nevoitã sã suporte si pretentiile Armatei Rosii pentru îndeplinirea prevederilor conventiei de pace. România livrase peste Prut milioane de tone de cereale, produse lactate, carne si alte resurse pentru a satisface „prietenul“ de la rãsãrit. Din cauza livrãrilor pentru întretinerea armatei sovietice, populatia civilã din România nu mai primea pîine, decît una-douã zile pe sãptamînã, iar reforma agrarã din martie 1945 a produs o dezorganizare a muncilor agricole, întinse suprafete de teren rãmînînd necultivate. Si a venit seceta, primãvara anului 1946 fiind dezastuoasã. ÃŽn iunie-iulie numerosi tãrani, într-o încercare disperatã de a obtine o recoltã cît de micã, au arat suprafetele cu cerealele arse de secetã si au însãmîntat din nou, folosind ultimele rezerve. Seceta a continuat cu aceeasi intensitate iar în august 1946 au început sã fie raportate primele cazuri de moarte prin înfometare, mai ales în rîndul copiilor. Lipsa alimentelor a provocat o crestere a preturilor. Un kilogram de orez, care costa în iunie 4.200 de lei, ajunsese în octombrie la 20.000 lei, fîina albã de la 340 lei la 7.800 lei iar grisul de la 240 lei la 7.800 lei/kg. A urmat un exod al oamenilor din regiunile afectate de secetã, zonele vizate de cei plecati sã se aprovizioneze fiind Bihorul, Banatul si Oltenia, care s-au vãzut spre sfîrsitul lunii noiembrie si începutul lunii decembrie 1946 asaltate de asa-zisii „traistari“ - persoane venite dupã o brumã de alimente. Autoritãtile comuniste au încercat sã diminueze efectele foametei, dar mãsurile nu au avut efectul scontat.
END
|
Autentificare
